Sfânta Scriptură, semn distinctiv al sfântului Anton

În anul 1946, papa Pius al XII-lea l-a numit pe sfântul Anton „doctor al Bisericii”, conferindu-i titlul de doctor evangelicus, datorită cunoaşterii extraordinare a Sfintei Scripturi. Titlu primit de Sfântul minunilor evidenţiază un aspect mai puţin cunoscut al personalităţii sale, anume vasta sa cultură teologică, care l-a determinat pe sfântul Francisc să-l numească maestru de teologie pentru fraţii săi. Este adevărat că sfântul Anton este cunoscut ca „Sfântul minunilor”, sau cel care ne ajută în regăsirea lucrurilor pierdute, dar el este, înainte de toate, un mare maestru al vieţii spirituale.

Dragostea sa faţă de Sfânta Scriptură poate fi percepută chiar la o simplă citire a celei mai cunoscute opere, Sermoni, care conţine comentarii/învăţături pentru duminicile de peste an şi pentru alte solemnităţi. În această operă predomină citatele din Sfânta Scriptură, iar destinatarii acestei scrieri sunt înşişi confraţii săi franciscani, deoarece sfântul Anton a dorit să le ofere un mijloc care să le fie de folos în apostolat, dar care să îi ajute şi în creşterea lor spirituală. Asupra acestei idei concordă toţi biografii săi: „În mod concis şi precis, putem defini Sermoni opera principală a Sfântului: îndrumător liturgic-biblic-teologic de pregătire apropiată şi îndepărtată pentru predică, în special a fraţilor minori” (S. Doimi).

De altfel, reprezentarea cea mai veche, dar şi cea mai apropiată de realitate a sfântului Anton este cea în care el ţine în mâini Sfânta Scriptură, deoarece întreaga sa învăţătură era inspirată din cuvântul revelat. Meditând Sfânta Scriptură, la Camposampiero, a avut privilegiul de a-l primi în braţele sale pe pruncul Isus, conform mărturiei contelui Tiso, prietenul Sfântului.