Sfânta Evanghelie, izvorul Regulii vieții franciscane

E posibil ca atunci când auzim cuvântul „regulă”, gândul să ne conducă instantaneu spre tot ceea ce înseamnă respectarea cu strictețe a unor norme, pentru a se evita eventualele pedepse sau neplăceri. Omul contemporan pare a fi din ce în ce mai reticent atunci când se vorbește de reguli sau norme de viață, fie acestea de ordin civil sau religios. Percepția multora este aceea că normele nu fac altceva decât să-ți îngrădească libertatea, ca și cum ar fi posibilă conviețuirea între persoane fără a fi stabilite anumite criterii, fie chiar de bun simț.

Anul acesta, familiile franciscane, adică toate acele persoane care își trăiesc viața de credință în spiritul carismei sfântului Francisc, celebrează 800 de ani de la aprobarea Regulii. Dar care să fie, oare, esența acestei Reguli? Reiau, spre exemplificare, cuvintele de început: „Regula și viața Fraților Minori aceasta este: adică a păstra sfânta Evanghelie a Domnului nostru Isus Cristos, trăind în ascultare, fără nimic propriu și în castitate”. „Păstrarea Evangheliei”, adică angajarea în trăirea ei, în spiritul Sărăcuțului din Assisi, devine regula de viață a Fraților Minori, adică a franciscanilor din orice timp, în speță, dar și a tuturor creștinilor care doresc să-și trăiască viața de credință cu adevărat. Dar trăirea Evangheliei este izvor de viață și de bucurie, de libertate și umanitate, împlinire și binecuvântare, nimic deci din ceea ce ar putea suscita, în primă instanță, cuvântul „regulă”. Bunăoară, nu regula, dar spiritul Evangheliei cuprins în ea, l-a condus și pe sfântul Francisc la desăvârșirea vieții de credință, umanizându-l întra-atât încât a devenit o imagine vie a lui Cristos, asemănându-se chiar și în trup cu el, prin primirea stigmatelor.

Pentru cei mai mulți dintre dumneavoastră, ar fi aproape inutil să reluăm episoadele semnificative din viața sfântului Francisc, acestea fiind prezentate, în repetate rânduri, în paginile revistei noastre. Convertirea sa de la o viață dedicată ambițiilor mondene la o viață autentică de sfințenie a suscitat în foarte mulți tineri din Assisi dorința de a face aceeași experiență. Trebuie însă specificat faptul că sfântul Francisc nu a avut nicidecum intenția de a înființa un nou Ordin religios. Își dorea doar să devină sfânt și a găsit în trăirea Evangheliei modul potrivit de a realiza acest deziderat. Văzând că în jurul său se adună și alți tineri care să împărtășească același ideal de viață, și-a dat seama că acesta poate fi un plan providențial de a reînnoi biserica, punându-se în slujba ei. Pentru mica comunitate de la Rivotorto, leagănul franciscanismului, rugăciunea dicta ritmul zilei, iar pentru acest lucru Francisc invita frații să-l contemple pe Cristos răstignit. Trăirea Evangheliei înseamnă a-și însuși sentimentele lui Cristos, fapt care te umanizează, reușind astfel să devii sensibil la necesitățile celuilalt. Se povestește că, într-o noapte, unul dintre confrații săi, doborât de abstinență, a început să strige: „Mor de foame!”. Fără a sta prea mult pe gânduri, Francisc, preocupat de fratele suferind, a încetat imediat rugăciunea și a început să pregătească cina. Pentru ca fratele respectiv să nu se simtă rușinat de faptul că mânca, Francisc însuși a început să mănânce cu el.

Pentru stilul de viață evanghelică, Francisc și frații săi au primit aprobarea verbală a Regulii din partea papei Inocențiu al III-lea. Această primă Regulă a fost revizuită și reconfirmată din partea papei Onoriu al III-lea, în ziua de 29 noiembrie 1223, prin bula papală „Solet annuere”, prin care decreta: „Iubiți fii în Domnul, întărim cu autoritatea noastră Apostolică Regula Ordinului vostru, aprobată de papa Inocențiu al III-lea, predecesorul nostru de bună amintire, și aici transcrisă, și prin cele scrise acum v-o împărtășim”.

Tuturor, pace și bine!