Semnul lui Dumnezeu

„Nu putem lăsa deoparte un episod cu totul extraordinar din viaţa Sfântului Anton. Despotul obraznic şi ipocrit, barbarul tiran Ezzelino Romanul, la începutul tiraniei sale a săvârşit un imens masacru printre oamenii din Verona. Părinte neînfricat, abia ce a auzit de cele întâmplate, fratele Anton s-a dus direct la el, în oraşul în care locuia.” (Benignitas, cap. XI)


 


Pasajul de mai sus e inclus în primele şi îndreptăţitele biografii ale Sfântului, Benignitas, apărută în ultimele decenii ale secolului în care a trăit şi murit Anton. Înverşunatul personaj despre care ne vorbeşte documentul este Ezzelino Romanul, contemporan cu Anton, dar cu un alt chip: un vânjos războinic, stăpân fără prejudecăţi, care în conflictul tulbure şi sângeros dintre guelfi şi ghibelini, şi-a construit, cu ajutorul împăratului Frideric al II-lea, al cărui locotenent era în Italia de Nord, o domnie cu totul aparte. Bărbat de arme, om politic rece şi nemilos, Ezzelino – excomunicat de papa Inocenţiu al IV-lea – este unul dintre tiranii care-i subjuga pe săraci, pe cei pe care sfântul Anton îi întâlnea zi de zi pe străzile urbei. Ici şi colo biografiile Sfântului – care-l zugrăvesc mereu atent şi milostiv faţă de locuitorii neajutoraţi din acele meleaguri, mereu hărţuiţi – corespund în a descrie situaţiile inumane la care erau supuse victimele acelui tiran, care tăia şi spânzura după voie în ţinuturile padovane, veroneze, dar şi în altele. Ca să cucerească pentru propriul clan vreun orăşel sau castel – prea puţin conta dacă o făcea pentru o simplă demonstraţie de forţă sau pentru a-şi stabili resurse sau puncte strategice – lui Ezzelino nu-i păsa de cât sânge avea să curgă.





Fratele Anton îşi termina seria de predici adresate padovanilor pentru timpul Postului Mare din anul 1231 (sau chiar terminase, nu ştim cu exactitate), timp în care harul lui Dumnezeu a reînnoit dorinţa de bine în toate persoanele, de la clerul local până la tâlharii vestiţi, oferind un nou elan spiritual şi civic oraşului adormit. O lună de zile cu roade, dar care, totuşi, au avut şi un preţ enorm: trupul lui Anton e la capătul puterilor, lovit de boli mai vechi sau mai noi, îi mai rămâne puţin de trăit. Sfântul frate e nespus de ostenit la începutul acelei veri şi ar fi fost nevoie neapărat de puţină odihnă. Un prieten de-al său şi ucenic, Tiso din Camposampiero, îl pofteşte la castelul său înconjurat de verdele naturii şi nu departe de oraş. Fratele Anton acceptă invitaţia, cu nădejdea, că poate îşi va recăpăta forţele.





Însă, înainte de a pleca, la urechile lui ajung gemetele multora, care-l roagă să-l potolească pe Ezzelino, ba chiar, dacă e posibil, să elibereze din ghearele lui un grup de prizonieri hărăziţi la moarte sigură.





Anton nu urmăreşte niciun interes, n-are să-i ceară nici favoruri şi nici nu trebuie să îmbuneze pe careva: dar simte puternic înlăuntrul său trebuinţa de a vesti Evanghelia păcii şi celui îndărătnic: aşa cum făcuse cu puţin timp înainte părintele său sfântul Francisc când l-a întâlnit pe lupul fioros de la Gubbio.





Noi ne dorim, spunea Manzoni, ca dreptul care rosteşte adevărul să iasă biruitor din confruntarea cu cel mincinos, dând câştig de cauză dreptăţii şi celor buni. Dar nu întotdeauna e aşa. Anton nu e chiar delicat când îl întâlneşte pe tiran: „O, duşman al lui Dumnezeu, tiran nemilos, câine turbat, până când vei vărsa sângele nevinovat al creştinilor? Iată, peste grumazul tău va cădea judecata Domnului, o judecată teribilă şi necruţătoare”. Aşa cum menţionează biografiile, Ezzelino rămâne impresionat de sfântul Anton. El avea să rămână pe mai departe acelaşi (va muri, peste puţin timp, la fel de rău după cum trăise), însă va mărturisi chiar el că amintirea sfântului Anton avea să-l ţină deoparte de alte rele mai mari.





Risipindu-şi ultimele puteri, chiar de nu stopase întru-totul ostilităţile, Anton a dat dovadă că atunci când cineva cu mâinile goale şi în numele bunului Dumnezeu întâlneşte pe altcineva, şi-l priveşte în ochi şi-i arată, cu smerită duioşie, nedreptăţile provocate, atunci o portiţă de izbăvire pare să apară.





Tiranii de astăzi, ca şi cei de ieri, provoacă teamă exagerată, însă Anton a învăţat să nu-i fie frică nici măcar de propria teamă, întrucât ceea ce-l inspiră şi-l motivează e dragostea pentru cei oprimaţi. În felul acesta ne oferă astăzi o învăţătură preţioasă: o conştiinţă curată poate sta neînfricată înaintea oricărei puteri nedrepte şi să aibă forţa, niciodată violentă, de a lăsa acolo un semn al lui Dumnezeu.