Lăsând deoparte caracterul istoric indiscutabil al ispitirii lui Isus, mă surprinde relatarea evanghelică a episodului. Atât Matei, dar şi Luca, ni-l arată pe Isus ce se află sub puterea satanei, care-L transpune dintr-un loc în altul. Pot fi înţelese aceste „translocaţii” ca şi minuni săvârşite de diavol, sau trebuie interpretate în sens figurat?
Matei relatează: „Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului…” (4,5). Despre ispitirea de pe munte, Luca spune: „Suindu-l diavolul pe un munte înalt…” (4,5). Pe fondul acestui transfer „aerian”, presupoziţiile avansate sunt evidente: fie este vorba de o minune a diavolului, fie evenimentul trebuie înţeles în sens figurat. Amintindu-ne de plăgile din Egipt, nu putem exclude posibilitatea minunilor false (vrăjitorii). Mai apoi, Isus însuşi avertizează ca vor fi proroci şi cristoşi falşi, care, amăgind, vor face minuni (cf. Mt 24,24).
Pentru o interpretare corectă a evenimentului ispitirii, trebuie luată în consideraţie a doua posibilitate. Experienţa lui Isus este fundamentală pentru a exprima umanitatea sa. Ispita este o cale pentru a verifica libertatea şi capacitatea de discernământ, de voinţă. În multe culturi, experienţele interioare profunde sunt redate prin imagini alegorice şi simbolice. Aceasta nu exclude istoricitatea evenimentului ispitirii în sine; comunitatea creştină primară nu ar fi „inventat” un episod în care Isus s-ar fi lăsat ispitit de diavol. Isus este ispitit în profunzimea umanităţii sale, iar exercitarea libertăţii sale are solicitări exterioare: fascinaţia puterii, afirmării personale. Isus depăşeşte aceste încercări prin dedicarea totală planului Tatălui. Evangheliştii transpun experienţa interioară a lui Isus, care este împins de ispititor să aleagă căi alternative la misiunea Tatălui: un mesianism social (pâinile), taumaturgic (a scăpa teafăr, chiar aruncându-se) sau politic (împărăţiile pământului).
Ispitirea lui Isus nu este singurul episod al Sfintei Scripturi în care diavolul este transformat într-un personaj real. Naraţiunile evanghelice fac referinţă, în mod aluziv, la ispitele Israelului în deşert. Spre deosebire de Matei, Luca inversează ordinea ultimelor două ispite, punând la început templul, deoarece pentru el Ierusalimul este destinaţia ultimă a itinerarului pământesc al lui Cristos. Marcu este mult mai sobru în relatarea evenimentului, Îl descrie pe Isus ca pe noul Adam care, mânat de Duhul în pustiu, nu cedează ispitelor, trăieşte în pace şi armonie cu fiarele şi cu îngerii care îi slujesc (1,12-13)
Updated on 20 octombrie 2016