Scrisoarea despre literatură

La cât de atent şi scrupulos urmăreşte papa Francisc agenda tuturor crizelor contemporaneităţii, scrisoarea despre literatură (semnată la 17 iulie 2024, la „San Giovanni in Laterano”, în al XII-lea an de pontificat) nu putea fi o mare surpriză, chiar dacă nu era poate aşteptată. Oricum, a devenit deja o tradiţie ca papii să se preocupe şi de starea culturală a lumii, nu doar de cea spirituală, şi să se adreseze direct creatorilor de artă. În realitate, scrisoarea papei nu este atât despre literatura ca atare – căci scopul ei nu este de a revela în papa Francisc un teoretician literar –,  cât despre criza lecturii şi despre rolul esenţial al acesteia în formarea unor oameni responsabili şi sensibili faţă de ceilalţi, dar şi responsabili de propria vocaţie umană.

Gândul iniţial, mărturiseşte chiar de la bun început Sfântul Părinte, a fost să se adreseze preoţilor şi viitorilor preoţi, dar cum problema abordată şi soluţiile recomandate îi privesc pe toţi cei aflaţi pe calea propriei formări, a deschis perspectiva. Ideea unei scrisori dedicate rostului lecturii în formarea umană a survenit în urma constatării că, în programele Seminariilor teologice, literatura este tot mai marginalizată, dacă nu de tot abandonată: „Literatura este adesea considerată o formă de divertisment sau chiar de-a dreptul ca o expresie minoră a culturii şi care n-ar aparţine parcursului formativ şi, prin urmare, nici experienţei pastorale concrete a viitorilor preoţi”. Este o prejudecată păguboasă, susţine pontiful, căci „literatura are de-a face, într-un fel sau altul, cu ceea ce fiecare dintre noi doreşte de la viaţă, deoarece intră într-un raport intim cu existenţa noastră concretă, cu tensiunile sale esenţiale, cu dorinţele ei şi cu semnificaţiile ei”.

Eliminarea literaturii, a poeziei şi a romanelor din curriculumul formativ este un fapt care „stă la originea unei grave sărăciri intelectuale şi spirituale a viitorilor preoţi, care sunt, în felul acesta, privaţi de un acces privilegiat, tocmai prin intermediul literaturii, spre inima culturii umane şi mai cu seamă spre inima fiinţei omeneşti”. Ceea ce e grav pentru preoţi este la fel de grav pentru orice om. Despre „folosul” literaturii în formarea umană şi sacerdotală vorbeşte apoi întreaga scrisoare, Sfântul Părinte pledând pentru reîntoarcerea lecturii între preocupările şi pasiunile noastre vitale. Fără exces de erudiţie şi apelând chiar şi la propria experienţă de profesor, Sfântul Părinte invocă doar câţiva teologi – din trecut şi din vremea noastră – şi câţiva scriitori pentru eşafodajul pledoariei sale. Dar ideea de bază pe care o susţine este că literatura este „indispensabilă” omului (cel puţin celui credincios): „Pentru un credincios care vrea în mod sincer să intre în dialog cu cultura timpului său ori, pur şi simplu, cu viaţa persoanelor concrete, literatura este ceva indispensabil”. Iar papa scoate cu forţă în evidenţă funcţia de formare şi cunoaştere pe care o are literatura, dar şi funcţia ei comunională: literatura „ne face sensibili la misterul altora” şi „ne învaţă cum să ajungem la inimile lor”. Peste toate, ea reprezintă „un fel de sală de antrenament al discernământului, care împrospătează capacităţile sapienţiale ale scrutării interioare şi exterioare”. Literatura ne umanizează, ne învaţă „să recuperăm modul de a ne raporta mai binevoitor la realitate…, iar în acest fel s-ar putea să lăsăm să se vadă surplusul infinit al existenţei. Distanţa, lentoarea, libertatea sunt caracteristicile unei abordări a realităţii care găseşte tocmai în literatură o formă de expresie, desigur, nu exclusivă, ci privilegiată. Literatura devine astfel o sală de antrenat privirea, pentru a căuta şi explora adevărul persoanelor şi al situaţiilor ca mister, pline de un exces de sens, care poate fi doar parţial manifestat în categorii, scheme explicative, dinamici lineare cauză-efect, mijloace- finalitate”.

Literatura, conchide papa, „îl ajută pe cititor să-şi înfrângă idolii limbajelor autoreferenţiale, fals autosuficiente, static convenţionale, prin care adesea riscăm să pătăm şi discursul nostru eclezial, întemniţând libertatea Cuvântului. Cel literar este un cuvânt care pune în mişcare limbajul, îl eliberează şi îl purifică: îl deschide, în fine, spre propriile sale posibilităţi expresive şi explorative, îl face primitor pentru Cuvântul care-şi face casă în cuvântul omenesc”. Este o pledoarie pentru lectura făcută din inimă, aproape dureros de participativă. Aşadar, o scrisoare care ar trebui să pătrundă şi în şcolile laice, căci şi acolo lecturile literare sunt în mare suferinţă.