Sămânța și apa

În toate făpturile – plante, animale, oameni – se află sămânța iubirii. Are nevoie de „apă”, pentru a crește și a da rod. Un zâmbet îndreptat spre un ins încruntat care trece pe lângă tine pe stradă poate face să încolțească în el plăpândul fir al nădejdii. O privire încurajatoare, o înclinare a capului înspre aprobare poate ridica o ramură a sufletului aplecată în deznădejde. Necredinciosul, neîncrezătorul descoperă licărul sâmburelui cel bun. Batjocoritorul, ca și batjocoritul, au în ei grăuntele care are nevoie de apa limpezitoare a valorilor, de spălarea necurățiilor adunate peste acel bob ce va încolți în clipa eliberării.

Când folosesc cuvântul „apă”, nu îi inventez țărmuri, ci îi îndrept albia spre metafora ei în combinația cu „sămânța”, adăugând conotația suplimentară de iubire care se toarnă peste iubire, cea care înviază, pornește spre viață embrionul iubirii, al necesității de a crește și de a da rod, a zămisli alte semințe. Dacă unei plante i se vorbește frumos, ea sesizează duioșia glasului, energia pozitivă, căldura sentimentului ca o rază de lumină. Delicatețea apropierii are valoarea apei care o hrănește afectiv, o ține în viață. Prin cărți de specialitate se vorbește despre sensibilitatea plantelor și de felul cum se înclină spre alintare când simt că le vrei binele. Și animalele au nevoie de această „apă” pentru a face să încolțească în firea lor gingășia privirii, unduirea mângâierii. Chiar și cele mai fioroase viețuitoare au în ele sâmburele înduioșării. Sfinții prin pustie îmblânzeau fiarele printr-un gest de bunătate: scoteau un ghimpe dintr-o labă de leu, adăpau un pui singuratic, adăposteau o vietate rătăcită. Într-un documentar, o leoaică fugărind un ursuleț, își frânează brusc bestialitatea în fața plânsului puiului care o imploră sau îi cere socoteală. Își lasă capul în jos, se îndoaie și se răsucește să plece: mama din ea nu a mai văzut dinainte o pradă, ci propria creatură, ori una ca a ei. Lacrimile, țipetele unui „prunc” i-au înmuiat firea. Și era vorba de o fiară! Așadar atât în leoaica înfricoșătoare, cât și în lăstarul fraged  există o sămânță care necesită un strop de înțelegere ca să încolțească. Cu atât mai mult în ființa zidită cu iubire specială de Creator, sămânța sporește în  iubire. Mi-aduc aminte de un criminal nemilos dintr-un film. La un moment dat, după ce a omorât o pereche de tineri, a descoperit în casă o fetiță plângând. Un strop de lacrimă a fisurat piatra din inima lui, iar sâmburele a încolțit. Copilul rămas orfan (făcut orfan) a vărsat apa disperării sale în sufletul ucigașului părinților lui. Lacrimile prea fierbinți au topit piatra și sămânța a încolțit

Scriitoarea franceză Angèle Lieby suferea de o migrenă insuportabilă și, internată la urgență, după un timp i se constată decesul din punct de vedere cerebral. Medicii i-au pus diagnosticul de  stare vegetativă, fără nicio speranță de revenire. Cu sânge rece au decis să întrerupă tratamentul și să o deconecteze de la aparate. Angèle era într-o stare de comă aparentă. Auzea, simțea tot și era conștientă de ceea ce i se întâmpla. Fiica ei a văzut o lacrimă izvorându-i din ochi și le-a cerut medicilor să continue tratamentul. Treptat femeia și-a revenit, acum trăiește și a scris cartea „M-a salvat o lacrimă”.

Oare ne dăm seama că sămânța din tot ceea ce este viu are nevoie de iubirea noastră pentru a crește? Ce trebuie să facem ca să învie în noi înșine această sămânță? Cum să ne-o cultivăm pentru a deveni demni purtători ai ei, mai atenți decât leoaica ori firul de iarbă. Suntem conștienți că avem un dar care se cere sporit, nu îngrădit sau strivit? „Ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit este destinat să se transforme în dar; dacă facem așa, acesta înflorește; dacă nu, darul putrezește.” (Sfântul Ioan Bosco)

 Există o educație anume, vreun antrenament pe care să ni-l aplicăm asiduu ca să nu ni se învârtoșeze inima? Cum știm ce trebuie să facem dacă nu ne situăm unde trebuie, iar  lumina ne vine pieziș, sporind umbra care se poate frânge printre pietre și spini? Desigur ca să putem cugeta este necesar să avem cu ce, să funcționeze cum se cuvine ansamblul care îngăduie izvorul gândului. Să antrenăm întreaga aparatură a făpturii noastre, toate sistemele, conform proiectului prestabilit. Să nu ni se întâmple precum acelei bătrânele care mărturisea: „M-au salvat lacrimile! Am căutat ochelarii prin toată casa, iar când am început să plâng, mi s-au umezit lentilele.”

Fie că e vorba de sămânța din tine, ori de apa pe care tu o reverși peste sămânța din inima altcuiva, percepi prezența divină în mod propriu, în felul tău, doar al tău. Între cele două cuvinte – apa și sămânța – crește o imensitate de sentimente, de constelații ale cerurilor care se deschid în fiecare în parte. Realitatea se creează din rădăcina îmbibată cu apa iubirii.. Să ținem minte că din apa iubirii am venit pe lume și în mijlocul acestei ape ne vom crește reciproc. Să revărsăm unda de iubire proaspătă peste sămânța ascunsă în fiecare dintre făpturile pe care Domnul ni le scoate în cale. Va crește iubire!

„Fiecare sămânță e o năzuință”, spune poetul Khalil Gibran. Dacă sămânța din noi a dat rod, să o dăruim. A semăna e prima obligație a fiecăruia. Seamănă un surâs și el va face să răsară pe chipul din fața ta zorile înțelegerii. Seamănă iertare și ea va topi sarea amară a  celui ce ți-a greșit. Seamănă încurajare și vei vedea lăstarii entuziasmului transformați în fapte. Seamănă stropul de răbdare în tine însuți și vei privi lumea prin lacrima compasiunii. Și roagă-te să fie semănată în tine, de Sus, sămânța care va crește lujerul înalt al credinței care te conectează la Semănătorul a toate și Izvorul iubirii.

Fericitul  din  primul psalm în tot ce face izbutește și  toate câte va face vor spori: „ca un pom sădit pe pâraie de apă, care își dă rodul la vremea lui, și frunza nu-i cade”. (Ps 1,3).  Când izvorul e aproape, credința se întâlnește cu iubirea de Sus.