Provocarea paharului

Totul a început de la ghiduşia unui înfumurat sau mai degrabă ameţit. În marmura de lângă Mormânt, într-o frescă de la intrarea în sacristia Bazilicii şi printre minunăţiile picturale ale secolului al XVI-lea, care-l omagiază pe Sfântul nostru în „Scoletta”, – locuri cu adevărat strategice pentru catehezele expuse pelerinilor – se găseşte reprezentat un miracol al Sfântului Anton, al cărui protagonist este un pahar delicat de cristal. Data la care se petrece evenimentul, Anton era deja cunoscut, chiar de vreo câţiva ani, ca „taumaturgul”.





Sunt foarte mulţi cinstitori care şi astăzi se apropie încrezători de Mormântul Sfântului – trecându-şi mâna pe marmura verde ce îmbracă mormântul – nădăjduind să mai aibă loc, prin slava lui Dumnezeu, una din minunile care îl confirmă pe Anton un mobil de haruri şi îndurare. La Sanctuar ajung mulţime de cinstitori, bogaţi şi săraci, tineri şi bătrâni. Cine trece prin Padova, din diferite motive, ca şi odinioară, nu poate să nu dea un ocol, măcar din curiozitate, Bazilicii, unde devoţiunea faţă de Sfânt se manifestă în mii şi mii de feluri. Probabil aşa a fost şi cu acel cavaler, Aleardino, descris ca fiind „eretic”, adică unul din acei creştini cu „virtuţi triste” care frâng armonia credinţei în numele unor valori cu mult inferioare. Nu ştim de la ce distanţă de Bazilică a început Aleardino să ia în derâdere credincioşia padovanilor faţă de patronul lor. Ştim, bunăoară, de provocarea  pe care Aleardino  o făcuse sfântului Anton, permiţându-şi să arunce cu toată forţa pe un pavaj de piatră un pahar de cristal, care, după el, ar fi trebuit să nu se spargă, dacă „cel de acolo” ar fi fost sfântul despre care se tot vorbea.





Poate a fost chiar acel pahar, golit de atâtea şi atâtea ori, care să-l împingă dincolo de treptele unde se vorbeşte aşa cum se şi gândeşte. De multe ori Sfântul nostru percepe vinul printre josniciile omeneşti, citând, ca de obicei, Sfânta Scriptură: „Ale cui sunt vaietele? Ale cui sunt oftările? Ale cui sunt neînţelegerile? Ale cui sunt plângerile? Ale cui sunt rănirile fără pricină? Ai cui sunt ochii roşii? Ale celor ce întârzie la vin şi se duc să golească paharul cu vin amestecat? (Prov 23,29-30). Aruncând acel pahar de cristal, Aleardino vrea să ispitească într-un fel şocant Misterul, vrea o lămurire care să corespundă orgoliului său. Spune sfântul Anton: „Mândrul se înalţă, iar Dumnezeu se coboară. Ce poate fi mai contrar de atât? Mândrul undeva pe sus, iar Dumnezeu jos. Mândrul e dezrădăcinat de Dumnezeu: Lui nu-i sunt plăcuţi aceştia, El nu se uneşte decât cu cel smerit”.


Ni se pare că ne aflăm şi noi prin preajmă: paharul de cristal pluteşte în aer în timp ce pentru o clipă cei de faţă îşi ţin răsuflarea, împărţiţi între ei, între cei ce aşteaptă ca paharul să producă o explozie de cioburi şi cei care speră să aibă loc ceva care să-l reducă la tăcere pe acel nesăbuit. În general bunul Dumnezeu nu le dă curs acestor provocări, pentru că ele ne aduc mai multă nebunie şi conştiinţă perfidă decât dorinţă de adevăr. Însă Sfântul, avându-i la inimă şi pe cei buni şi pe cei răi, obţine de la Dumnezeu harul să-i dea cavalerului acela o lecţie de ţinut minte.





Minune mare, confuzie generală, convertire a celui eretic şi poate a unora acolo de faţă: paharul nu se sparge, rămâne intact. Bunăoară, de izbitură nu a fost afectat paharul, ci piatra din acel pavaj, rămânând sfărâmiţată ca pecetea folositoare deschiderii unui judecăţi prea înguste şi egoiste în faţa gratuităţii harului şi lucrării Domnului. O lovitură de graţie aplicată acelor obiceiuri de a da peste cap pahare cu vin, care, după cum se ştie, ca şi odinioară şi în acest vremuri, împiedică sau încâlcesc buna judecată. Paharul miracolului, de îndată ridicat după izbitură, e păstrat şi astăzi în Bazilică, în Capela Relicvelor.





Mergeţi şi vă convingeţi: e un apel la credinţa simplă ce în fiecare zi binecuvântează coborârea lui Dumnezeu printre noi, un apel la sobrietate, care se arată mereu utilă în a cerne adevăratul bine. Adesea un pahar mai puţin ne poate face să înţelegem ceea ce se comunică şi ceea ce e mai bine să fie ţinut strâns între dinţi, pentru că… nu mereu se întâmplă minuni.


 





&nbsp