Preotul Martin Benedict (31 iulie 1931 – 12 iulie 1986)

În luna iulie a acestui an se împlinesc 90 de ani de la naşterea medicului preot franciscan Martin Benedict şi 35 de ani de la moartea sa.

Să-ţi aminteşti de o persoană sau de o anumită perioadă istorică este o oportunitate deosebită. Fără această amintire nu putem fi ceea ce suntem astăzi şi nici nu ne putem raporta la viitor. Prin urmare, amintirea este un medicament, un factor de vindecare. Una dintre lecţiile importante ale istoriei este nu doar să plângi pentru tot ceea ce a reuşit să facă răul, ci să te încarci cu puterea necesară pentru a împiedica repetarea răului deja consumat în trecut.

Dacă ne uităm la figurile biblice din Sfintele Scripturi, vom descoperi cum o nouă fază a vieţii lor a început întotdeauna cu o întâlnire. Întâlnirile se desfăşoară de la persoană la persoană, între Dumnezeu şi om, niciodată între om şi un „lucru” sau „ceva”. Lucrurile le vezi, de pietre te împiedici, dar nu le întâlneşti. Întâlnirile nu pot fi forţate.

Şi totuşi, cum ar fi, dacă l-am întâlni pe Martin Benedict şi ne-ar vorbi despre speranţă? Există oaspeţi care vorbesc puţin, dar spun multe. Vorbele lor pot stimula, impulsiona, inspira, provoca. Există cuvinte care în câteva momente pot face mult mai mult decât cărţi inteligente. Te simţi nu doar atins de ele, ci şi afectat şi surprins dintr-o dată în interiorul tău. Oamenii înţelepţi nu sunt vorbăreţi. Ceea ce ei rostesc vine de lângă rugul aprins, de lângă Dumnezeu.

Martin Benedict poate fi definit „medicul speranţei”. Toţi cei care l-au cunoscut, evidenţiază speranţa extraordinară care în el izvora din marea sa credinţă, din abandonarea încrezătoare în dragostea şi voinţa lui Dumnezeu, din încrederea în providenţă, din totala sa dăruire de sine, din certitudinile şi seninătatea pe care a ştiut să le insufle oamenilor. Speranţa se arăta în el atât de limpede, încât Martin apărea întotdeauna calm şi senin, curajos şi zâmbitor chiar şi în situaţii care i-ar fi pus pe mulţi într-o mare încurcătură.

Pentru el era foarte important ca toţi din jurul său să preţuiască în sufletele lor speranţa şi încrederea în Dumnezeu. În discursurile sale, Martin vorbea adesea despre speranţă şi îi învăţa pe oameni să aibă încredere în Dumnezeu mereu şi pretutindeni. Cerul era singura lui speranţă; ne-a încurajat să avem speranţa că Dumnezeu ne va ajuta şi că va fi întotdeauna alături de noi. De multe ori spunea că în viaţa de zi cu zi există mereu urcuşuri şi coborâşuri. Uneori ne simţim în partea de sus, apoi din nou în partea de jos. Limba populară are dreptate când spune: „Nu există trandafiri fără spini”. În limbajul Bibliei aceasta înseamnă: „Nu există viaţă fără cruce”. Şi într-adevăr, lumea – şi viaţa noastră în ea – se află sub semnul crucii. Nu putem evita crucea. Martin a trăit simbolul crucii în interiorul său: pentru a privi la Tatăl, pentru a şti mai bine să-şi ajute fraţii în nevoie şi, în acelaşi timp, să ofere tot sacrificiul de a trebui să-şi ascundă viaţa dedicată în întregime lui Dumnezeu. Viaţa este o cale a crucii cu diferite staţiuni. Nu putem face întotdeauna drumeţii pe „pajişti înflorite”, ci trebuie să ne plimbăm şi prin „deşert”.

Însă noi oamenii – tineri sau în vârstă – sperăm în fiecare zi. Dimineaţa sperăm la o seară liniştită, iar seara sperăm din nou la o dimineaţă bună. Când suntem bolnavi, sperăm să ne însănătoşim, iar când ne simţim puţin mai bine, sperăm la o recuperare rapidă. Iarna sperăm să vină primăvara, iar vara aşteptăm toamna. Aşa sperăm noi pentru noi în timpul vieţii.

Omul poate trăi numai dacă trăieşte pentru ceva, dacă poate spera. Ne putem lipsi de mâncare şi băutură pentru o vreme, dar nu putem fi fără speranţă.

Martin Benedict a trăit întotdeauna cu o speranţă activă, nu s-a oprit la cuvinte şi nu a rămas cu braţele încrucişate, ci, trăind cu speranţa în ajutorul lui Dumnezeu, a început, a susţinut şi a continuat lucrările care au apărut necesare pentru a-şi urma lunga cale vocaţională şi profesia de medic pentru a ajuta mai mult bolnavii şi nevoiaşii.

Martin nu a deznădăjduit niciodată şi nici speranţa în mila divină nu s-a diminuat. Din acest motiv, era capabil să insufle speranţă bolnavilor şi oamenilor care s-au îndreptat spre el şi pentru ajutor spiritual, devenind un instrument în mâinile Domnului. A vorbit cu bolnavii în conformitate cu adevărul, dar invitând întotdeauna pe toată lumea să spere, să aibă încredere şi să se abandoneze lui Dumnezeu.

Susţinut de o credinţă profundă, hrănită zilnic de Euharistie şi rugăciune, şi plin de speranţa că Dumnezeu nu abandonează, Martin, de la medic al trupurilor, a devenit în mod curajos, după mulţi ani de aşteptare, şi medic al sufletelor. Deşi nu s-a putut dezvălui deschis în condiţia sa de preot, oamenii au recunoscut în el vocaţia şi lucrarea lui Dumnezeu.

Martin, un mesager discret al speranţei, a reuşit să înfrunte situaţiile periculoase din viaţa sa şi mulţi dintre cei care l-au cunoscut îşi amintesc un curaj dat tocmai de speranţă, în timpul persecuţiilor suferite din partea Securităţii. Aceste realităţi nu au fost lipsite de dificultăţi şi momente dificile, dar Martin, care în toate lucrurile s-a încredinţat prin rugăciuni inspiraţiei Duhului Sfânt, nu s-a temut niciodată de a fi părăsit de Dumnezeu.

În ultima perioadă a vieţii sale a arătat că avea în sine o speranţă profundă, ieşită din comun, înfruntând persecuţii, propria boală şi moartea cu o mare seninătate; a acceptat voia lui Dumnezeu în toate, nu s-a plâns şi nu a murmurat niciodată.

Martin ne învaţă că nu trebuie să disperăm în faţa numeroaselor cruci la care suntem expuşi în fiecare zi, chiar dacă ele se numesc: bătrâneţe, singurătate, dezamăgire, tristeţe, lipsă de sens, neînţelegere, dispreţ, intoleranţă, neîncredere, prejudecată, calomnie, lipsă de iubire...

Mulţi oameni văd adesea doar spinii din viaţa lor. Se plâng, jelesc şi se ceartă cu Dumnezeu. În tinereţe, se visează adesea trandafiri fără spini. La bătrâneţe, de obicei, este invers: se crede că există spini fără trandafiri. Dar asta nu este adevărat. Desigur, nu există atât de mulţi trandafiri la bătrâneţe ca la tinereţe. Spinii, în mod evident, prosperă mai bine decât trandafirii. Dar toamna vieţii nu este atât de completă fără trandafiri, atât de completă fără bucurie. Ar trebui să vedem aceşti câţiva trandafiri şi să fim recunoscători pentru ei. Atunci va fi mai uşor să îndurăm cu răbdare inevitabilii spini. Acolo unde sunt spini, mai devreme sau mai târziu va înflori un trandafir. Trebuie doar să aşteptăm şi să ţinem ochii deschişi pentru a găsi acest trandafir.

Martin a ştiut să aştepte şi cu ochii deschişi a avut capacitatea considerabilă de a suporta cu bucurie franciscană toate dificultăţile şi necazurile pe care momentul istoric l-a forţat să le trăiască. El este un exemplu al modului în care se poate actualiza şi îndeplini misiunea Bisericii, dacă îl fac pe Cristos prezent pe pământ.

În vremurile de încercare obişnuim să ne numărăm zilele, dar nu ştim cât va dura. Martin, prin trăirea lui duhovnicească, ne spune că fiecare încercare durează până când înţelegem mesajul care se află în ea. Şi apoi vine minunea. De la o zi la alta, totul funcţionează mai bine. Aşa se întâmplă şi cu orice mare încercare a umanităţii. Timpul pentru reechilibrarea ecosistemului material şi spiritual durează. Trebuie să ne depăşim caracterul, modul nostru de a gândi şi de a face... Fiecare mic efort pe care îl facem contează, câştigându-ne pe noi înşine, depăşind natura. Reparaţia caracteristicilor, a emoţiilor dă măsura, deoarece fiecare calitate trebuie exprimată în măsura corectă. Acesta este secretul armoniei fiinţei omului care speră şi aderă la atributele divine.