Poate deveni mass-media un vector al formării bunului gust?

Este firesc să ne întrebăm dacă mass-media constituie un factor şi un referenţial pentru realizarea educaţiei estetice. În ce măsură aceasta poate dezvolta sau susţine demersuri de educare a publicului pentru frumosul autentic? Poate fi „anexat” acest univers (măcar secvenţial) de către şcoală pentru a prelungi sau aprofunda ceea ce se începe în instituţia educativă? Cum poate ajuta acest mediu cultural, în ceea priveşte ce este nou şi profund în materie de creaţie (la nivel de creatori, instituţii de profil, muzee), pentru informarea şi formarea virtualilor receptori? E normal ca mass-media să ţină cont (şi) de criterii sau ţeluri estetice atunci când îşi dimensionează programele şi politicile specifice?





Trebuie precizat că industriile media sunt ghidate de alte principii decât cele strict culturalizatoare. Ele îşi propun, chiar dacă nu recunosc explicit, să obţină profit, să informeze, să pre-valorizeze, să convingă receptorii să întreprindă (sau să creadă) una sau alta, câteodată să îndoctrineze, deseori să manipuleze (mai ales, în anumite regimuri socio-politice). Pe ici pe colo, programatic sau accidental, poate să şi culturalizeze, să formeze bunul gust în materie de valori estetice. Îi putem imputa că nu are deliberat, permanent şi declarativ un astfel de ţel? De bună seamă cu nu. Mass-media e o industrie supusă regulilor profitului, ale economicului. Nu valoarea culturală contează, ci plus-valoarea obţinută, profitul, câştigul evident (manifestat prin rating, ce se converteşte, prim mecanisme specifice, în câştig financiar). În mass-media nu importă calitatea culturală a ceea ce se „vinde”, contează audienţa pe care o creează, ce consecinţe produce în timp, ce conduite „montează” la cei care urmează chemările ei.





În materie de altitudine valorică, mass-media nu este cel mai strălucit exemplu. Mulată şi racordată la aşteptările omului „mediu” (ca să nu spunem mediocru cultural), universul mediatic vehiculează producţii culturale „pe măsura” aşteptărilor oamenilor, fără a fi interesată să „umble” la aparatul perceptiv, motivaţional sau reprezentativ al acestora. Ea nu face presiuni de ridicare a expectanţelor culturale, pleacă şi ia de bun ceea ce este, intuind şi conformându-se obişnuinţelor estetice ale maselor. Singura şansă pentru ca să îşi schimbe oferta, în sens ascendent, este ca cererea publicului să fie din ce în ce mai rafinată şi mai exigentă din punct de vedere axiologic. Or, schimbarea acestor aşteptări presupune efort educativ, ridicarea gradului de cultură estetică a celor care receptează bunurile culturale. Mas-media produce şi oferă ceea ce se cere la un moment dat.





Desigur, nu putem obliga mass-media să facă educaţie, cum nici şcolii nu-i putem cere să întreprindă acţiuni dincolo de menirea ei (să facă propagandă pentru anumite idei politice, să dea o mână de ajutor economiei, să se dedea muncilor agricole etc.). Dar o responsabilizare în raport cu orientarea culturală ar trebui să şi-o asume, fără ca acest lucru să fie o obligaţie explicită derivată dintr-o legislaţie restrictivă. Cel puţin însă ea nu trebuie să fie în dezacord sau să „strice” ceea ce se clădeşte, cu destulă greutate, în şcoală, familie, alte contexte. Un anumit acord axiologic ar trebui să fiinţeze la nivelul acestor factori. O instanţă mediatică (un ziar, un post de radio sau de televiziune, un portal web) care se respectă va promova şi un standard cultural sau estetic elevat, explicit sau implicit, această poziţionare aducându-i un profit mult mai important decât cel economic, acesta constând în credibilitate, onorabilitate, exemplaritate, verticalitate valorică.





Relaţia dintre mass-media şi artă e mult mai complexă. Determinările sunt bilaterale. De pildă, şi mass-media poate influenţa arta, nu numai invers. Procesul creativ, tematica invocată de opera de artă, intenţionalitatea artistului în raport cu efortul creator pot fi „contaminate” a priori de proceduri şi vectori de acţiune de natură mediatică, ce vin dinafară, viciind sau inovând procesele din „a-montele” creaţiei. Sunt artişti care creează cu gândul la aceste industrii, montează structuri de promovare a operelor în mod supra-dimensionat sau pe care le ilustrează într-un chip inteligent chiar în operele lor, integrându-le, exploatându-le sau persiflându-le. Romanul modern (prin tematică, structură formală), de pildă, nu rămâne indiferent faţă de astfel de dinamici, evocând uneori „figuri” de acţiune sau cu coloratură retorică care sunt de sorginte mediatică.





Prin mass-media se ratifică sau amendează unele creaţii, se adaugă sau se diminuează valoarea, se „creează”, la o adică, evenimente sau „personalităţi” în domeniu. Nu mai vorbim de faptul că unele ipostaze sau secvenţe ale producţiei media intră sau fac parte deja din panoplia creaţiei artistice propriu-zise (arta spectacolului, scenografia, formatul unei emisiuni, grafica unui ziar sau a unei pagini web etc.).





De obicei, media clasică sau electronică este reticentă sau indiferentă faţă de ţintele estetice pe care şcoala şi le propune. Până la urmă, ea trăieşte şi ca urmare a unui consum specific, al receptării acesteia de către publicul larg. A propune, prin mass-media, şi o serie de standarde estetice, a unor modele demne de urmat în acest sens înseamnă o provocare pentru contemporaneitate. Până la urmă e nevoie de un echilibru între interesul de a acapara un public numeros şi a propune o ştachetă în materie de aspiraţii valorice. Pe termen lung e posibil să câştige cel care ţine la calitate (estetică, morală, cetăţenească), şi mai puţin cel interesat de un câştig punctual, circumstanţial, temporar. În fond, şi mass-media poate fi dimensionată, ghidată, directivată în ce priveşte privilegierea artei autentice prin formarea publicului ce se raportează la ea. Nu e nevoie de decizii formale sau regularizări judiciare pentru aceasta: dacă, prin cultura estetică pe care o avem refuzăm sau nu mai frecventăm anumite programe sau canale media, acestea vor înceta, de la sine, să continue în a face ceea ce fac…