Perfecţiune sau sfinţenie?

Din neatenţie, sau din entuziasm necontrolat, comitem uneori eroarea de a confunda perfecţionismul cu sfinţenia. Ne închipuim că accesul în împărăţia lui Dumnezeu se face pe baza unui punctaj, a unei performanţe morale, de ce nu, a unei impecabilităţi comportamentale. Or nu este aşa. Ba chiar între cei doi termeni, distincţia este enormă. Însă dorinţa de împlinire existenţială este uneori atât de vehementă, încât ne face să derapăm către distorsiuni mentale, spirituale, deloc încurajante.

Nici perfecţiunea şi nici sfinţenia nu sunt chestii „de ochit”, „piese” pe care să pui lacom mâna, premii pe care eventual să le aştepţi după un anumit tabel completat. Asemenea categorii nici nu pot sta împreună: fac parte din registre diferite; sunt chiar contradictorii. Atunci, de unde o astfel de necuviincioasă asociere? Probabil din mitologii, din ignoranţă sau din lipsă de profunzime.

Psihologia personalităţii şi suficiente psihoterapii afirmă clar că perfecţionismul este o derutare gravă a fiinţei, o tulburare obositoare, o iluzie, care consumă abundent din energia psihică umană. Prin cantitatea de delir pe care o deţine, îl pune pe insul „perfecţionist” să fie veşnic nemulţumit de propria fiinţă, performanţă. Cum are loc aceasta? În urma unor culpe personale, a unor inadecvări, frustrări acumulate în timp şi a altor neacceptări de sine. Omul perfecţionist simte că are nevoie urgentă de remediere. Iar vindecarea, pe care şi-o imaginează, nu se realizează nicidecum prin inerenta împăcare cu divinitatea sau cu sine, ci prin construcţii înspăimântătoare de autosancţionare, subjugare, prin stabilirea unor sarcini imposibil de îndeplinit, prin exigenţe inumane şi epuizante. El simte, apăsat de culpă, că trebuie să-şi depăşească propria umanitate, pentru a compensa ceea ce nu a reuşit. Şi, prin urmare, tinde spre perfecţionism! Problema este alta: că astfel va dezvolta forme abrupte de anxietate, deprimare, frustrare, rigiditate..., greu de digerat.

Sfinţenia nu poate fi deloc aşa. Nu este fugă obsesivă de normalitate, nu este rigiditate. Şi nu este motivată în niciun caz de culpă. Dimpotrivă, este susţinută de capacitatea omului de a-şi trăi din plin umanitatea, acceptându-şi chiar imperfecţiunea proprie şi a celuilalt, orientând atenţia mai degrabă asupra lucrării lui Dumnezeu, decât asupra propriei persoane.

Mântuitorul ne explică această atmosferă printr-o parabolă a „imperfecţiunii” tolerate cu speranţă (cf. Mt 13,24-30). Există nişte slujitori, afirmă firul epic al parabolei, care au semănat sămânţă bună. Doar că rapid, pe întuneric, intervine ilicit duşmanul: să strice toată treaba, strecurând maliţios neghina. Sigur că un perfecţionist n-ar suporta aşa ceva: nu poate să-şi privească munca profanată, viciată de duşman. Să stea cu mâinile în sân şi să nu intervină? Să le permită celorlalţi să-i dezorganizeze toată străduinţa? În niciun caz! Şi, prin urmare, impulsiv ar vrea să-şi reorganizeze motivat ogorul, să fie iar „perfect”, să arate impecabil. Însă Mântuitorul temperează un asemenea impuls. Instinctualitatea nu ajută, spune el, ci ne epuizează şi ne consumă. Deoarece tocmai aceasta a dorit duşmanul, comentează călugărul benedictin F. Michael Davide: să-ţi strice pacea, să te enerveze, să te dezechilibreze. Cel Rău doreşte să plaseze panică şi tulburare în fiinţa ta, să-ţi pună în suflet vrajbă şi ambiţie, şi astfel să îţi dilueze pacea sufletească. Iată de ce, continuă parabola, e mai recomandat să te abţii, să ai răbdare, să nu te enervezi. În faţa unui asemenea peisaj, tu doar păstrează-ţi pacea. Chiar dacă totul pare imperfect, tu ai încredere şi îngrijeşte-te fidel de grâul tău. Apoi, învaţă să trăieşti peisajul, nu indolent şi cu necuvenită nepăsare, ci cu speranţă în planul lui Dumnezeu.

Ni se propune, prin urmare, să nu ne pierdem cumpătul aiurea. Ni se propune ca, văzându-ne adesea încercaţi şi păcătoşi, să nu deznădăjduim. Ni se propune ca, văzându-l pe celălalt distinct sau în contrast cu noi, să învăţăm să-l preţuim.

Sfinţenia aşa începe: primind „imperfecţiunea”, a noastră, a celuilalt, a vieţii, învăţând să ne încredem în lucrarea tainică, fidelă a lui Dumnezeu. Restul nu este niciodată performanţă omenească, nici perfecţiune, ci doar har gratuit, pe care învăţăm să îl primim cu simplitate şi încredere, de fiecare dată, de la bunătatea enormă a lui Dumnezeu.