Pentru a nu risipi ceea ce contează

„Aminteşte-ţi să sfinţeşti ziua Domnului” (Ex 20,8-10)

„Cele şase trepte (treptele către Dumnezeu – n. trad.) sunt cele şase virtuţi prin care ne putem sfinţi întreaga noastră fiinţă, trup şi suflet, anume: mortificarea propriei voinţe, străşnicia disciplinei, virtutea abstinenţei, admiterea propriei fragilităţi, exerciţiul unei vieţi sârguincioase şi contemplarea slavei cereşti” (Sfântul Anton, Predica din Duminica a II-a din timpul Postului Mare).

       Îl înţeleg mai lesne pe sfântul Anton din Bazilica noastră îndeosebi în timpul celebrărilor liturgice duminicale: e o scenă grandioasă de comuniune eclezială, în care prinde viaţă într-un mod cu totul special prezenţa rugătoare a Sfântului strecurat printre cei aflaţi aici. Desigur e adevărat că în Bazilică, în restul săptămânii, domneşte o forfotă pacifică, când penumbrele Bazilicii adăpostesc grupuri răzleţe de pelerini şi, de asemenea, rugăciuni tăcute, dar duminica e, într-adevăr, o sărbătoare specială, ceva asemănător „transfigurării”.

      Viaţa şi opera de evanghelizare a sfântului Anton sunt, fără îndoială, orientate spre duminică. El, încă de pe vremea când trăia printre canonicii regulari augustinieni, a fost educat ca întreaga lui activitate să capete sens prin sfinţirea zilei Domnului, prin celebrarea solemnă a cultului spre slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea oamenilor.

      Şi, apoi, în acele prime locaşuri ale abaţiilor din Lisabona şi Coimbra îşi va creiona gândurile spirituale din Predicile sale duminicale şi festive. Fratele Anton le va scrie spre sfârşitul vieţii pentru a-i ajuta pe confraţii preoţi să iubească mai trainic şi fără reţinere pe Isus. Duminica era foarte importantă pentru Sfântul nostru, aşadar, atât de importantă că va ajunge prin lumina ei divină să strălucească în restul săptămânii.

      Într-o predică, Anton afirmă că aceeaşi lumină creată de Dumnezeu la început este reflexia – deja „duminicală” – a Luminii ce luminează pe tot omul, lumina care va străluci în întunericul nopţii – chiar şi aceasta „duminicală” – a naşterii Mântuitorului, şi aceeaşi lumină ce va birui bezna mormântului din ziua Paştelui.

      Bunăoară, dintotdeauna, îndeosebi duminica şi în alte sărbători, pelerinii la sosirea lor la Bazilică se comportă în felul acesta: caută degrabă un preot la spovadă, apoi, cu conştiinţa împăcată, participă la Sfânta Liturghie şi, abia apoi, se opresc să se roage la Mormântul sfântului Anton. S-o spunem sincer că cea mai mare minune de care ne putem învrednici, chiar şi într-un pelerinaj la un sanctuar, este tocmai puterea de şti să recunoşti, reînnoit prin spovadă, pe Domnul în Euharistie, în acea bucăţică de pâine în care se află dintotdeauna Dumnezeu şi omul, şi cu un preţ neasemuit de mare, toată libertatea de a veni în întâmpinare şi de a reînnoi legământul lor. În rest, ceea ce numim „har” sau „miracol”, va fi eventual o mângâiere pe care Dumnezeu nu o va refuza celor care îl cer prin mijlocirea sfântului Anton. „Nu putem trăi fără duminică” spuneau primii creştini, adică fără a face memoria eliberării pascale de sub puterea celui rău, fără a împărtăşi ceea ce Dumnezeu binevoieşte să dăruiască în această viaţă, fără a primi vestea eliberării totale a Împărăţiei, adică acea duminică ce nu cunoaşte apus.

      În vremurile noastre, cu atâtea centre comerciale deschise mereu, avem nevoie să fim re-evanghelizaţi asupra sensului „sărbătorii pregătite” şi, de ce nu?, asupra a ceea ce suntem obişnuiţi să numim „rânduiala sfintei Liturghii”: participarea la sfânta Liturghie, dar nu ca un obicei în a plăti o taxă la colectă sau o îngenunchiere în numele tradiţiei, ci ca un act de „revendicare” a propriei libertăţi, în sensul că astăzi există atâtea şi-atâtea înrobiri moderne care ne seduc şi ne exploatează. Era o problemă şi pe vremea sfântului Anton: vă amintiţi de miracolul catârului ce a îngenuncheat în faţa Euharistiei? Astăzi, ca şi atunci, avem mare nevoie, în viaţa noastră, de o asemenea prezenţă care să subordoneze totul în jur. Un centru de referinţă faţă de care orice amănunt al vieţii, într-un anumit sens, să îngenuncheze. Nu este adevărat că ne sunt suficiente „faptele bune” pentru a deveni sfinţi; asta pentru că noi înşine suntem adesea cei care judecăm asemenea fapte, din înaltul turnului nostru de fildeş, şi nu rămânem decât cu o poleială deşartă. Din sfinţirea duminicii izvorăşte inevitabil sfinţirea tuturor celorlalte zile. Vă amintiţi, cred, de predicile din timpul Postului Mare ale sfântului Anton în anul 1231 de la Padova? Patruzeci de zile cu Cuvântul lui Dumnezeu pătrunzând în viaţa de zi cu zi. Oraşul şi-a schimbat chipul: hoţi, prostituate, cămătari, toţi doreau „să se sfinţească”, adică să se dăruiască împăcării şi Euharistiei, ca răspuns la apelul evanghelic al Sfântului.

      Şi cum se devine sfinţi? Răspunde sfântul Anton: „Prin mortificarea propriei voinţe, prin străşnicia disciplinei, prin virtutea abstinenţei, prin admiterea propriei fragilităţi, prin exerciţiul unei vieţi sârguincioase şi prin contemplarea slavei cereşti”. Propunerea e anevoioasă, dar nu poate fi ocolită. Aşadar, să ne îngăduim un colţişor de duminică doar pentru noi, pentru a nu risipi ceea ce, într-adevăr, contează.