Pedagogia monahismului, Dumnezeu care iubește smerenia

Dintre multele modele de viață care pot restaura unitatea în Hristos a lumii, monahismul rămâne un posibil spațiu al împlinirii în minuni. Nu poate fi ușor să redefinim temeliile vieții în Hristos într-o lume care aruncă din grila de valori pe acelea care, în timp, au constituit fundamentele vieții ca atare. Fericitul Ieronim intuia valabilitatea unui astfel de model când scria: „O, deșertule, smălțuit cu florile lui Hristos, singurătate în care se formează pietrele cu care se clădește cetatea Marelui Împărat! O, deșertule în care te împărtășești mai mult decât orice din intimitatea cu Dumnezeu! (…) Să facă sufletul tău o plimbare în Paradis! Ori de câte ori te înalți cu cugetul, încetezi de-a te sălășlui în deșert…”. Vă propunem să identificăm, pe parcursul unei serii de articole, care sunt definirile și valorile monahismului așa cum îl vede literatura duhovnicească a primelor secole. O cale patericală și filocalică la îndemâna omului modern? Fără îndoială că avem nevoie să ne aducem aminte, să reformatăm vocațiile noastre în raport cu teologia Părinților Bisericii, a celor dedați îndulcirii în priveghere și rugăciune, întăriți la focul fizic al pustiei și în focul Duhului Sfânt. Cât de bine identifica acest aspect Părintele Joachim Parr când scria: „„Viața monahală nu este simplă, ea este un adevărat război nevăzut. Și războiul pe care îl purtăm este răspunsul la chemarea Domnului Iisus Hristos de a-L urma. Această chemare evanghelică îi este adresată fiecăruia, nu doar celor ce petrec în monahism. Năzuința către o relație apropiată cu Hristos – iată ce îl deosebește pe cel ce îmbrățișează călugăria”. (Să nu preferi nimic iubirii lui Hristos, Vol. I, Ed. Egumenița, 2015, p.11). Că smerenia este cheia intrării în relație apropiată cu viața adevărată o arăta și Epictet (55-155 d.Hr), în Encheiridionul său, cunoscut lumii monahale de început, aproape contemporan acelor începuturi: „Dacă vrei să mergi înainte, mulțumește-te să pari fără minte și sărac cu duhul, să nu vrei să pari deștept: iar dacă te crede cineva deștept,  îndoiește-te de tine. Să știi că nu e ușor să îți păstrezi voința în acord cu firea, dar și cu cele exterioare; iar dacă te îngrijești de una, fără greș, o să o neglijezi pe cealaltă. (…) Pentru fiecare, stăpân este cel care are aupra lui puterea de a vrea sau a nu vrea, pentru a-l salva sau a-l pierde. Așadar, cel ce dorește să fie liber să nu voiască ceva și nici să nu fugă de ceva ce depinde de alții: altminteri,  este silit să fie sclav” (Manualul, 13.14, ed. rom Ed. Seneca Lucius Annaeus, 2015, pp. 22-23). Despre o astfel de libertate în smerenie vorbește monahismul. O cunoaștere a lui Dumnezeu prin exersarea virtuților? Mai mult. Despre Avva Visarion cel din Pateric stă scris: „în preajma morții avva Visarion zicea: Monahului îi este de folos să fie ca heruvimii ori ca serafimii: numai ochi peste tot” ( Avva Visarion, 11, Patericul sau apoftegmele Părinților din Pustiu, Polirom, 2003, p.99).


Este momentul să ne întrebăm așadar: mai este posibil monahismul în ziua de astăzi? Înainte de a scrie o posibilă istorie a lui, de a-i cunoaște istoria sa, nu e bine să încercăm să vedem dacă mai folosește el lumii detrunchiate de la Hristos? Poruncile Evangheliei care fundamentează vocația monahală, creștină, exigentă și creativă deopotrivă sunt sesizabile cu ușurință.  Părinții Bisericii insistă asupra acestor versete: «Așa, n-ați putut un ceas să privegheați cu Mine!» (Mt 26,40); «Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui” (Mt 6,24) sau  «De mă iubiți, păziți poruncile Mele» (In 14,15). Toate conjugă în textul- litanie al Sfântului Apostol Pavel: «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine» (Gal 2,20). În această propoziție cheie a teologiei paulinice se află și înțelegerea monahismului. Monahismul e tot Evanghelie, e tot Liturghie. Cât de minunat reține istoria aceste cuvinte ale Avvei Nistheroos: „Călugărul trebuie să se socotească în fiecare seară și dimineață: ce am făcut după voia lui Dumnezeu și ce n-am făcut după voia Lui? Astfel să se examineze pe sine toată viața. Avva Arsenie a trăit întocmai. În fiecare zi străduiește-te să stai fără de păcat înaintea lui Dumnezeu. Roagă-te Lui Dumnezeu, ca o prezență dinaintea altei prezențe, căci El cu adevărat este prezent; nu-ți da singur legi și nu judeca pe nimeni. A jura, a nu ține cuvântul dat, a minți, a blestema, a jigni, a râde sunt lucruri străine călugărului. Cel cinstit și lăudat peste merit își face un rău mare” (Avva Nistheroos de la Chinovie, 5, Pateric, ed. cit, p. 251). Oare cărei perioade istorice și cărui suflet de creștin nu i se potrivesc acestea toate? Care suflet însetat de Dumnezeu nu poate face din cuvintele acestea gând de mântuire? „Roagă-te Lui Dumnezeu, ca o prezență dinaintea altei prezențe”, este lecția de trăire liturgică a credinței. O Prezență care cere prezența noastră, o prezență care vindecă vidul din inima noastră, o Prezență Care umple totul de sens, de lumină.


În cuvintele Sfântului Grigorie cel Mare la o  Duminică a Postului Crăciunului având ca subiect  Trimiterea celor 12 Apostoli în misiune (Mt 10,5-10) aflăm de la acesta: „…astăzi, când numărul de credincioşi este atât de mare, găsim încă în Sfânta Biserică multe persoane care duc o viaţă plină de virtuţi, dar care nu fac nici un efort în vederea obţinerii lor; astfel Miracolul cel din afară nimic nu este dacă nu se realizează şi minunea cea din interior”. (OMILIA a IV-a.3, Biserica Sf. Ştefan, Martirul, 26 Noiembrie 590). Continuarea ni se adresează pe deplin: „Cât vouă, fraţi preaiubiţi, cei care n-aţi părăsit veşmântul secular, cred că ştiţi  lucrurile asupra cărora noi stăruim în ce vă priveşte: întăriţi atenţia sufletului vostru asupra voastră. Toate  cele pe care le lucraţi în taină, spre mântuire, faceţi-le în mod gratuit. Recompensa lucrării voastre nu o căutaţi în lumea care, aşa cum remarcaţi de altfel şi voi înşivă, începe să intre în declin cu atât de mare rapiditate. În acelaşi chip în care doriţi să vă ascundeţi cele rele pe care le faceţi, pentru ca alţii să nu le vadă, luaţi seama ca nici cele bune pe care le făptuiţi să nu le faceţi spre laudă de la oameni. Nu faceţi răul sub nici un chip şi binele să nu-l faceţi spre o plată pământească. Căutaţi să nu aveţi martor în acţiunile voastre decât pe Acela pe Care -L aşteptaţi ca Drept Judecător. Faceţi-l să vadă cum faptele voastre bune le lucraţi în taină, pentru ca, la momentul potrivit, El să le facă pe acestea cunoscute tuturor. Precum daţi hrană trupurilor voastre, pentru ca acestea să nu piară, faceţi ca faptele voastre să fie hrană de fiecare zi sufletului vostru. Căci precum prin hrană trupurile se refac, tot astfel prin lucrarea faptelor dragostei de aproapele, sufletul se menţine în viaţă. Cele pe care le dăruiţi trupului, cel chemat să moară, nu le refuzaşi sufletului vostru, cel chemat să trăiască veşnic. Să presupunem că un foc a cuprins, pe neaşteptate o casă; nu importă care vecin de-al acelui proprietar sesizează focul şi face tot ce poate ca să-l stingă; acela socoteşte un câştig că poate opri întinderea acestuia asupra celor ale sale. Vedeţi cum focul tribulaţiilor desfiinţează lumea, şi că sfârşitul, care i se apropie, o va arde precum într-un rug tot ceea ce acum îi este frumuseţe. Socotiţi fraţilor că este un câştig considerabil faptul că reuşiţi smulgerea a câte ceva dintru ale voastre, dacă voi veţi putea căra ceva cu voi în cele ce vor fi, dacă cele ce le-aţi putea pierde cu totul le veţi păzi, le veţi consacra pentru plata voastră eternă dăruindu-le. Când pierdem toate cele pământeşti le conservăm, dar o facem numai dăruindu-le cu generozitate. Grabnic, timpul se scurtează. Prin urmare, dacă vreo conjunctură inoportună ne contrează, vede Judecătorul nostru, să o înfruntăm prin fapte bune, cu ajutorul Domnului nostru…”(Omilia IV.6). Să descoperim împreună Pedagogia aceasta, a smereniei care lucrează mântuirea. Adăpându-ne din izvoarele monahismului, niciodată secate inimii ce caută pe Domnul Iisus Hristos.


Pr.conf.Univ.Dr. Constantin Necula/ Facultatea de Teologie „Sf. Andrei Șaguna”, Sibiu