Parabola omului puternic

În Evangheliile sinoptice ne este redată o parabolă numită „a omului puternic” (cf. Mt 12,29; Mc 3,27; Lc 11,21-22). Contextul este cel al acuzei din partea fariseilor adresate lui Isus, cum că ar fi complice cu Beelzebul, căpetenia diavolilor, și de aceea reușește să îi alunge pe diavoli. În răspunsul Mântuitorului găsim și cuvintele: „Când un om puternic, bine înarmat, își păzește casa, ceea ce are el este în siguranță; dar, dacă vine unul mai puternic decât el și îl învinge, îi ia armele în care se încredea și împarte prada” (Lc 11,21-22).

Pornind de la imposibilitatea existenței unei împărății dezbinate în ea însăși, Învățătorul nu face doar referire la diavol, ci și se propune ca alternativă unică în calea răului. Liniștea și siguranța sunt doar aparente, adică până în momentul în care „vine unul mai puternic decât el”, cu scopul de a se înstăpâni de lucrurile sale. Chiar dacă cel puternic se va împotrivi cu toate posibilitățile sale, va fi în zadar. Istoria demonstrează că nu există nicio structură umană care să dureze pentru totdeauna. Siguranța există până la proba contrară. Sfârșitul ei este chestiune de timp, loc și spațiu.

Semnificația și concluzia parabolei se regăsesc în cuvintele: „Cine nu este cu mine este împotriva mea și cine nu adună cu mine risipește” (Lc11,23). Adică: Isus este cel care a învins diavolul și moartea. Omul care nu-l primește, din indiferență sau dezinteres, se situează împotriva Mântuitorului. E necesară o strategie de poziționare alături de cel „mai puternic”.

Mai întâi de toate, Isus vorbește de împărăția Satanei ca fiind unită, nu dezbinată. În realitate, diavolul, după cum îl numim cel mai des, este unul care dezbină. Însă, chiar dacă îi dezbină pe alții, în sine rămâne bine unit și structurat. Așadar, o primă învățătură a lui Isus este că vorbim despre un adversar foarte puternic. Conducătorul diavolilor e Beelzebul. În Evanghelie, Isus îl numește Satana. Iar Satana, în ebraică, înseamnă „cel care acuză”. Pe cine acuză? Ne acuză pe noi. Oamenii sunt în mod continuu acuzați de diavol. Ne acuză, ne judecă și ne condamnă. Satana este cel care cântărește cu măsura dreptății păcatul nostru. Și, în fața lui, noi rezultăm a fi întotdeauna în lipsă.

Dar cum ne acuză Satana? Ce știe despre noi? Cunoaște gândurile noastre? Se pare că nu. Ne cunoaște pe alte căi. Să-l ascultăm pe sfântul abate Anton, care spune: „În comparație cu îngerii, diavolii sunt lipsiți de cunoaștere, deoarece nu sunt capabili să citească în sufletul omului. Dar sunt observatori atenți ai comportamentului nostru, ai purtării, ai tonului glasului și ai mișcărilor noastre. Când vin, după cum ne găsesc, așa se comportă cu noi, în funcție de ceea ce află la noi. Dacă ne găsesc speriați și neliniștiți, imediat, ca hoții care găsesc casa nepăzită, atacă. Acționează după cum ne comportăm noi, dar într-o măsură mai mare. Astfel, dacă ne găsesc neliniștiți și plini de frică, prin amenințări și imagini, adaugă frică. Sufletul, găsindu-se în asemenea condiții, suferă”. Se pare, așadar, că suntem sub influența diavolului, fără a putea opune nicio rezistență.

Ce e de făcut? Simplu, spune Anton. Trebuie să-l punem pe Cel mai Puternic decât toți ca paznic al inimii noastre. Doar astfel vom obține victoria. Dacă diavolii ne găsesc bucurându-ne în Domnul, gândindu-ne la bunurile viitoare și la faptul că totul îi aparține lui Dumnezeu, nu pot face nimic împotriva noastră, ci fug speriați și dezorientați.