Pandemie, proteste, revoluţii...

Primăvara lui 2021 ne-a adus „valul trei” al pandemiei şi a obligat autorităţile să adopte noi măsuri restrictive. Campania de vaccinare din România merge oarecum bine, însă mulţi cetăţeni (mai mult sau mai puţin informaţi) continuă să fie sceptici faţă de eficienţa metodei, deşi ţările mai harnice, precum Marea Britanie şi Israel, ne oferă prima dovadă masivă în favoarea acesteia. Oricum, lumea întreagă e obosită psihic după teribilul an trecut, care – prin mutaţiile continue ale duşmanului microscopic – nu prea vrea, de fapt, să treacă. Această oboseală se complică din cauza situaţiei economice şi sociale. Mulţi şi-au pierdut joburile sau şi-au închis afacerile, în pofida asistenţei guvernamentale. La fel de contrariată este, după cum sugeram, şi fiinţa noastră comunitară, devastată acum de solitudine impusă, izolare prelungită şi suspendarea activităţilor culturale sau recreative la care, până nu demult, fiecare avea dreptul, după bugetul şi nivelul propriu de educaţie. Iată, într-un rezumat evident (până la banalizare) fundalul pe care oraşele României au devenit, în aceste săptămâni, scena unor proteste contra restricţiilor. Compoziţia socio-profesională a protestatarilor ne arată că e vorba despre oameni simpli (la antipodul protestelor predominant „corporatiste”, care-şi propuneau mai demult să apere independenţa sistemului judiciar). Simpli sau nu, ei sunt oameni ca noi toţi şi cetăţeni care au dreptul să-şi expună revendicările. Problema vine din faptul că un protest anti-restricţii e supărător pentru restul societăţii, format din persoane care le acceptă, chiar dacă nu cu bucurie şi nu pe gratis. O altă dificultate priveşte ceaţa care învăluie „agenda” acestor mişcări de stradă. „Jos pandemia!”, au strigat, de pildă, nemulţumiţii. Cine poate însă „da jos” situaţia epidemiologică, sau cine o poate ameliora, dacă nu purtăm mască, nu ne distanţăm şi nu urmăm deja obişnuitele reguli de igienă sporită? Trebuie să admitem şi faptul că protestele indică relativul eşec al autorităţilor în materie de comunicare. Informaţia corectă ştiinţific e bruiată de ştiri false şi deformări partizane, care sporesc polarizarea, deci subminează coeziunea comunităţii naţionale. Poate că oamenii aşteptau mai multă implicare personală a liderilor politici şi nu doar comunicate statistice, seci, din partea unui comitet de experţi care n-au fost aleşi de popor. Lista chestiunilor dubioase în contextul despre care scriu e chiar mai lungă. Protestele au fost, bunăoară, anexate de un nou partid politic, AUR, care se prezintă ca forţă „anti-sistem”. Or, nu e deloc limpede că toţi cei ieşiţi la proteste sunt votanţii acestei formaţiuni sau sunt dornici să-i aducă, prin efortul lor, puncte electorale. Tot protestele au avut, ici-colo, accente violente sau moralmente inacceptabile (mă refer atât la vandalizarea unor proprietăţi publice sau private, cât şi la ideea, desigur sinistră, de a huidui ambulanţe şi de a adresa injurii corpului medical). De parcă toate acestea n-ar fi fost suficiente, am observat şi tendinţa mediatică (repercutată în reţelele de socializare) de a demoniza protestatarii sau de a-i privi de sus, ca pe o masă de imbecili şi interlopi. Desigur că nu aşa se poate regla ceva, în favoarea păcii sociale.

Nu e cazul să forţăm încă o dată reflexele puerile ale „excepţionalismului” românesc. Proteste contra restricţiilor au avut loc şi în alte state, inclusiv în cele mai dezvoltate decât România. Multora le-a ajuns, cum se spune, cuţitul la os. Dacă privim tabloul european, suntem uşor deconcertaţi de observaţia că nu există măsuri restrictive sincronizate: unii închid, când alţii relaxează. E cu atât mai greu să le spui europenilor, indiferent de naţionalitatea fiecăruia, că guvernele lor acţionează raţional. Dansăm deasupra unui vulcan care poate erupe oricând. E deci urgent să ne folosim şi capul propriu, să ieşim din apatia civică şi să reglăm tonul general al dezbaterii, pentru a nu deteriora ireversibil o situaţie nedorită, neplăcută, solicitantă, dar – orice s-ar spune – temporară. Aici, comunităţile creştine au obligaţii aparte. Mulţi clerici ortodocşi (şi nu doar ei, desigur) sunt pro-AUR şi anti-restricţii (pentru că ele au golit, anul trecut, mai toate lăcaşurile de cult). Mulţi creştini sunt tentaţi de teoriile conspiraţiei şi adoptă tonuri apocaliptice, deşi Mântuitorul ne spune că ceasul sfârşitului lumii nu poate fi prestabilit cu mijloace umane. S-a generat în diverse comunităţi creştine (reale sau virtuale) un amalgam de suspiciune, anti-capitalism, poziţii eurosceptice şi contra ştiinţei, iar acest amestec (după mine necritic şi chiar toxic) va fi greu de lămurit, ceea ce nu este o veste bună pentru o ţară aflată la graniţa UE şi NATO, însă poate reprezenta o veste excelentă pentru adversarii şi competitorii geopolitici ai Occidentului. Aceste reacţii creştine sunt, în primul rând, defensive (căci răspund agresiunii ideologice woke & cancel culture (deci integrează pandemia în conflictul cultural dintre „conservatori” şi „progresişti”). Dar sunt ele cu adevărat reacţii creştineşti? La această întrebare putem răspunde numai prin rugăciune, răbdare, iertare, lecturi biblice şi convorbiri duhovniceşti, în lumina pascală...