Pandemia ca întoarcere în trecut

Este, probabil, cea mai lungă pandemie pe care omenirea a trăit-o până acum. Ciumele şi holerele din secolele trecute ţineau câteva săptămâni, câteva luni şi se stingeau, nu înainte de a fi stins şi viaţa unor mari cohorte de oameni. Acum, cohortele sunt ceva mai mici – căci ce înseamnă trei milioane de morţi, din şapte miliarde, când o ciumă bine ţintită ucidea tot atâtea milioane, numai că din mult mai puţini? Atunci ştiai că într-o zi – nu şi dacă ai s-o apuci sau nu – epidemia îşi va opri, vorba lui Camus, şobolanii, cel puţin pentru o vreme, înainte de a-i trimite spre „o [altă] cetate fericită”.

Şi-acum, ca şi atunci, oamenii se baricadează în case, acum din obligaţie şi ordin al guvernelor, atunci din proprie iniţiativă. Şi acum, ca şi atunci, se termină cu călătoriile lungi, oricum mai rare atunci decât acum. Şi acum, ca şi atunci, omul devine duşmanul vecinului, putând să-l îmbolnăvească, dar nu cred că de-acolo izvorăşte zicala latină: homo homini lupus, mai veche.

Pentru noi, cei de pe-aici, din părţile estice ale Europei însă interdicţiile de călătorie sunt şi o trimitere dureroasă la vremuri pe care le-am trăit, cel puţin unii, mai bătrâni. Atunci nu te puteai apropia de un paşaport, de o „viză de ieşire” (o invenţie comunistă: pe lângă viza de intrare în ţara spre care ai fi călătorit, îţi mai trebuia să ai pe paşaport şi o asemenea chestie; plus că paşaportul nu ţi-l păstrai tu, ci ţi-l păstrau ei şi ţineau de el cu dinţii Securităţii), acum degeaba te apropii de aeroport, degeaba n-ai nevoie de viză, că „viza de ieşire” s-a reinventat şi se cheamă test negativ sau test de anticorpi, sau dovadă că te-ai vaccinat.

Vorba lui George Banu, Cortina de Fier s-a preschimbat într-o cortină de viruşi. Şi cum ăştia vin tot dinspre Est, chiar mai dinspre Est decât veneau toate alea atunci, la noi, nici nu e de mirare ce efect au. O întoarcere în timp e, pentru mulţi dintre noi, pandemia asta. Am trăit-o pe cea comunistă, e drept, mult mai lungă, o trăim şi pe asta, încă nu se ştie dacă nu la fel de lungă. Doamne, fereşte! Îmi spun uneori cu o bucăţică de răutate: „Atunci să vă fi văzut, dragii moşului, cum aţi fi luptat pentru terase şi alte distracţii, când singurul drum acceptat după serviciu era la învăţământul politic”. Mă rog, exagerez puţin, dar nu mult.

Un profesor de liceu din Banat observa la elevii lui un fel de seriozitate, sau poate tristeţe, în orice caz o mai mică pornire spre veselie, atât de tipică pentru acea vârstă, precum şi un fel de reticenţă faţă de ceea ce numim azi socializare. Însumate, aceste manifestări sunt unele care pot fi interpretate ca o îmbătrânire prematură. Ceva asemănător învechirii de altădată a vinului, prin mijloace chimice străine de procesul natural şi de timpul normal pentru asta.

Cei care erau, la începutul pandemiei, oricum, cam bătrâiori, au devenit în cei doi ani ai ei, mai bătrâni cu mult mai mulţi ani decât cei din calendar. Simţi cum imobilizarea forţată te îmbătrâneşte, aşa cum imobilitatea regimului comunist te făcea bătrân de tânăr, ca să fii asemenea lor, ca să te integrezi sistemului şi ideologiei.

Pentru cei care gândesc singuri, pentru filozofi ca Montaigne sau Kant, imobilitatea nu însemna asta. Gânditorii se imobilizează tocmai spre a putea gândi independent de evenimentele exterioare, pentru a-şi putea trăi evenimentul gândului, al gândirii. Pascal credea că „nefericirea omului provine din faptul că nu acceptă să rămână în camera lui” (apud George Banu, „Viaţă şi teatru pe Scena lumii”). Despre Kant se spune că îşi organizase o viaţă atât de fixată în ore şi minute, tocmai spre a nu fi deranjat din gândirea propriului sistem, de vreo modificare de program. Montaigne, cealaltă variantă de filozof, mai degrabă moralist, se închidea în biblioteca lui spre a gândi şi a-şi scrie opera, devenită nemuritoare în timp.

Bun, bun, dar toate astea, cu filozofii, cu cei care scriu sau chiar cu cei care citesc şi pot să se lipsească timp îndelungat de societate şi de afară, cu ei e altceva decât cu oamenii care nu practică niciunul dintre aceste două-trei sporturi (sic), scrisul, cititul şi, în fond, gânditul. Pentru aceştia, carantinarea sau măcar închiderea în propria locuinţă mai multe ore decât de obicei poate fi sursă de boală nervoasă, pentru că nu toţi se resemnează să se învechească artificial, adică să îmbătrânească fără voie.

Mă întreb, văzând şi auzind manifestaţiile celor care cer terase şi restaurante deschise – muzee nu prea cer ei –, ce ar fi făcut aceşti oameni tineri, dacă îi prindea un război cum a fost cel dintre 1939-1945? Întâi că ar fi fost cu toţii, bărbaţii cel puţin, mobilizaţi şi cei mai mulţi şi-ar fi pierdut viaţa prin cine ştie ce paragini îndepărtate. Dar cei care ar fi scăpat de asta ar fi trebuit să se supună unor reguli încă mai stricte decât cele impuse acum. Cum ar fi suportat ei camuflajul, acoperirea ferestrelor cu orice ca să nu se vadă nicio lumină, ca să nu poată fi reperate oraşele de către aviaţia inamică şi să nu-i bombardeze? În cazul celor care nu s-ar fi supus, sancţiunile ar fi fost tragice, lăsând la o parte că luminile de la ferestrele lor ar fi putut atrage, teoretic cel puţin, aviaţia inamică şi bombardamentele.

Ce să mai vorbim de lipsurile inerente vremurilor de război, pe care noi, cei în vârstă, le-am trăit şi în „pacificul” comunism.

Credeam că nicio reîntoarcere la ceea ce a fost nu mai e posibilă. Ni se demonstrează în fiecare zi, nu se ştie câtă vreme de aici înainte, că nenorociri tot mai mari pot veni şi ar trebui să fim pregătiţi, pentru că viaţa relativ uşoară de până acum ne-a făcut mai puţin rezistenţi.