O lumină care se adaugă istoriei

M-am întrebat adesea dacă rolul atât de important deţinut de poezie în închisorile comuniste din România trebuie pus în legătură cu legendara afirmaţie a lui Vasile Alecsandri, datând din secolul al XIX-lea, că „românul s-a născut poet”. Fapt este că straniul mecanism de rezistenţă psihică, intelectuală şi spirituală bazat pe compunerea, transmiterea, memorarea şi recitarea de poeme care a funcţionat timp de două decenii în închisorile de la noi a rămas un fenomen specific românesc.

Un fenomen literar în mod ciudat colectiv, pentru că inexistenţa creionului şi a hârtiei făcea ca naşterea oricărei poem să presupună implicarea mai multor oameni: cel ce îl compunea, cel ce îl transmitea în alfabetul Morse şi cei ce îl memorau pentru a nu dispărea. Şi chiar dacă autorul poemului îndeplinea şi celelalte operaţiuni, în jurul lui pâlpâia aura de solidaritate şi emoţie a celor ce îl receptau, trecându-l din zid în zid şi din închisoare în închisoare.

Ţin minte cât de impresionantă am fost când am citit pentru prima dată, într-o carte de memorii de detenţie, scena sosirii unor deţinuţi noi, mutaţi din alte penitenciare – în cadrul neobositei mişcări browniene menite să mărească suferinţele şi să prevină organizarea rezistenţei – când cei ce se întâlneau făceau schimb cu aviditate nu numai de informaţii, ci şi de poezii. De originalitatea şi importanţa acestui fenomen uimitor, spunând enorm despre cine şi cum eram, nu suntem, în mod evident, suficient de conştienţi şi nici, cu siguranţă, destul de mândri.

Poemele lui Corneliu Coposu, care văd acum pentru prima oară lumina tiparului, au fost compuse în închisoare pe parcursul celor 17 ani de detenţie. Unora li se precizează anul, rămas în memorie întâmplător sau legat de cine ştie ce suferinţe, altora nu. Dar ceea ce trebuie precizat şi ceea ce se simte de la prima lectură, chiar dacă n-am cunoaşte istoria acestei detenţii, este faptul că naşterea lor a avut loc în condiţii sensibil diferite, atipice, ceea ce a făcut ca şi ele să se deosebească de cunoscutele poezii de închisoare şi destinul lor să fie altul.

Pentru că a fost obligat să-şi petreacă o mare parte a detenţiei în izolare – ar fi oare exagerat să se vorbească de o formă de detenţie isihastă? – poemele lui n-au beneficiat de solidaritatea unui cerc de colegi care ar fi putut să le înveţe pe dinafară şi să le transmită mai departe. Ele erau produse de un creier pentru care erau nu numai, şi nu în primul rând, operă, ci exerciţiu de funcţionare, lucrare de supravieţuire. Formă de luptă împotriva degradării intelectuale, poezia se construia logic şi se opunea, astfel şi în acelaşi timp, nebuniei. Din strofă în strofă, convinse că nu vor fi auzite sau citite vreodată de cineva, poemele se dezvoltau în eşafodaje raţionale, încăpăţânându-se să respecte cu sfinţenie regulile prozodice devenite teste de rigoare şi exerciţii de dexteritate.

Pentru că nu voiau să impresioneze pe nimeni, poeziile nu îşi descriau suferinţa, ci, dimpotrivă, încercau să facă abstracţie de ea, opunându-i meditaţia, raţiunea, echilibrul. Poezia rezultată din asemenea materii prime nu putea fi, în mod evident, decât clasică, urmând preceptele estetice ale secolelor îndepărtate, când opera era considerată o probă de caracter cel puţin cât una de talent.

Întrebarea – care ne priveşte şi ne măsoară pe noi, nu pe el, autorul care a avut puterea să potrivească cuvinte cu pereţii celulei mulaţi peste craniu – este dacă, născuţi dincoace de cutremurul atoatedizolvant al suprarealismului, mai suntem în stare să-l citim aşa cum i-am citi – dar o mai facem? – pe Horaţiu sau pe Racine. Iar răspunsul nu e uşor de dat, pentru că presupune curajul de a ne întreba dacă nu cumva însăşi definiţia poeziei s-a schimbat de-a lungul secolelor şi, dacă da, de ce şi în ce scop.

În mod evident, Corneliu Coposu nu este un poet modern (neomodern, postmodern etc.), dar asta trebuie oare să însemne că nu este un poet? Dacă acum poetului i se cere mai mult să fie nebun decât înţelept, înţelepciunea lui, aşezată cu răbdare în iambi, trahei, dactili şi alte forme din cărţile de şcoală, ne va împiedica să descoperim şi să admirăm durerea adâncă din care s-a născut şi din care se ridică, pentru cei ce îndrăznesc să vadă, aura misterioasă a poeziei de totdeauna. Pentru că fiecare dintre sentinţele sau sentimentele cuprinse în aceste versuri reprezintă mult mai mult şi uneori chiar altceva decât pare, dacă aşezi în jurul lor în mod corect cadrul în care au luat fiinţă: cele două frumoase strofe despre iertare – care străjuise şi pe pereţii Memorialului de la Sighet – capătă, dacă te gândeşti la străfundul de chinuiri din care luminează, valoarea cutremurătoare a unui adevărat anabasis; pastelul nostalgic despre dealurile Silvaniei văzute din celula celor 17 ani de detenţie încetează să fie bucolic şi devine sfâşietor; portretul vrăbiuţei – pasărea săracă şi modestă care nu e migratoare şi alege să rămână şi iarna la noi – îşi schimbă duioşia în imn tragic şi simbol al neemigrării.

Emoţia descoperirii – că acela care a fost numit „preşedintele moral al României” şi reprezintă cu siguranţă singurul model de om politic al ultimilor noştri 30 de ani, a scris volume întregi de versuri pe care nu s-a hotărât să le publice – a fost amplificată pentru mine de mirarea în faţa acestei reţineri. Începând cu 1990, librăriile au fost inundate de nenumărate volume de versuri din închisori, publicate de autorii lor sau de cei ce le-au ţinut minte. Ce l-a făcut pe Corneliu Coposu nu numai să nu-şi publice poemele păstrate cu greu în memorie şi transcrise aproape miraculos pe hârtie, dar nici să nu vorbească despre ele? M-am întrebat recunoscând încă o dată unicitatea acestui personaj contemporan în istorie cu personajele din manuale, dar căruia i-am fost şi noi contemporani, m-am întrebat fără să mă grăbesc să găsesc răspunsul. Acum, când urmaşii lui de sânge şi de idei au hotărât să publice poemele găsite şi să-i nesocotească reţinerea, cred că ştiu să răspund.

Corneliu Coposu nu şi-a publicat poeziile din două motive: pentru că avea, ca om de cultură, o foarte înaltă părere despre poezie şi pentru că avea, ca om politic, o foarte severă părere despre definiţia acestuia. Dar şi un motiv şi altul nu fac decât să se adauge calităţilor intelectuale şi morale ale celui care a avut puterea să facă prin viaţa şi ideile sale cel mai mare dar generaţiilor următoare: acela de a le fi model.

Faptul că a scris versuri îi conturează profilul cu o lumină în plus.

O lumină care ne îmbogăţeşte istoria.