O cale fără întoarcere

A trecut un an şi jumătate de la declanşarea oficială a pandemiei, cu toate urmările ei, şi încă nimeni nu ştie când totuşi aceasta se va termina. Şi dacă se va termina. Lumea se luptă cu vaccinurile, după americani au mai făcut şi alţii, anglo-suedezii, chinezii, ruşii, iar în ultimul timp au mai apărut două, în Cuba.

Cercetătorii lumii fac vaccinuri într-o veselie, dar cei care să le folosească devin tot mai puţini, şi nu numai la noi. Noi, fireşte, suntem în fruntea antivacciniştilor, din moment ce rămânem, la mai toate capitolele pozitive, în coada Uniunii Europene, în care, slavă Domnului, am reuşit să ne strecurăm. Aşa cum spunea un analist, recent, azi, după mai bine de şapte ani de apartenenţă la clubul avansat al ţărilor europene suntem într-o situaţie mai proastă decât eram la intrare. Pentru că, atunci, dacă voiam să intrăm, şi cam voiam, trebuia să îndeplinim unele condiţii şi le îndeplineam, în timp ce acum, gata; controalele sunt mai rare şi mai blânde, deci iar ne putem face de cap. Nu noi, ci cei de sus şi acoliţii lor. Iar ei, şi cei de la putere, şi acoliţii lor, sunt, în fond, aleşi tot dintre noi. Povestea cu vaccinurile însă ne priveşte pe noi, cei de jos, care om fi deţinătorii celei mai importante funcţii în stat, cea de cetăţean, conform spusei (demagogice?) a unui american sincer de altădată, dar de sus se vede altfel.

S-a deschis o adevărată falie între cei care acceptă măsurile luate de guvern pentru prevenirea unui nou val al teribilei boli, precum şi vaccinarea, şi cei care li s-au opus de la început. E o luptă surdă, pe care nimeni nu prea vrea să o recunoască, pentru că aşa dictează o corectitudine politică locală existentă încă înaintea celei care vine dinspre America. Pentru că nu e corect să recunoşti că unii cetăţeni sunt mai civilizaţi decât alţii, conform unui principiu populist înrădăcinat în conştiinţele noastre de multă vreme şi bine dezvoltat de regimul trecut, socialisto-comunist. Poporul trebuie să fie un monolit, trebuie să spui (şi să crezi) că poporul nu poate greşi niciodată, aşa încât, atunci când totuşi o parte a lui trage „hăis”, iar cealaltă „cea”, nu ai altă soluţie decât de a acoperi una dintre părţi cu o minciună pioasă. Va mai dura mult, probabil, până când să poţi spune, fără să te temi de reacţia violentă a acelei părţi a populaţiei care trage căruţa statului înapoi, aceste lucruri pe şleau.

Pandemia a fost şi, din păcate, este încă asemenea soluţiei aceleia care, pusă asupra hârtiei de turnesol, o colorează într-un fel sau altul. Când eşti pus în faţa unei situaţii ca asta, atunci e greu să mai faci abstracţie de realitate, aşa cum ne-au învăţat decenii şi decenii, dacă nu cumva chiar secole întregi de istorie.

Dar dincolo de pandemie, sunt atâtea alte realităţi care ar fi putut să ne înveţe că nu suntem cu toţii o masă de civilizaţi, că poporul o fi el „cel mai mare”, cum proclama un poet acum nu ştiu câte zeci de ani, ceea ce nu-l împiedica de a fi şi cel mai retrograd, printr-o parte a lui, fireşte. Ţara vecină – şi „prietenă”, cum se spunea pe vremea comunismului victorios – spre care curg râurile noastre din Ardeal ne-a avertizat de mult şi de multe ori asupra valului de gunoaie pe care Someşul sau Tisa le poartă dincolo de frontierele dintre noi. Pentru că, deh, poporul nu se gândeşte decât foarte rar la urmările unor gesturi în aparenţă simple şi uşoare pe care le face. „Ei, ce, arunc şi eu o sticlă goală de plastic în râu, ce-i cu asta?”, parcă îl auzi pe vreunul replicând, atunci când e prins asupra faptului. Ei, dar aici avem chiar o scuză, dacă scuză poate fi numit faptul că înseşi oceanele lumii adună zilnic mii de tone de gunoaie. Deci nu mai e vorba numai de poporul nostru, ci de toate popoarele navigatoare. Sigur, o parte din imensele insule de gunoaie plutitoare pe care le putem vedea din când în când la televizor provin şi din râurile înţesate de asemenea materii nefolositoare, ba chiar toxice.

E foarte departe în istoria lumii vremea aceea când oricâte gunoaie ai fi aruncat nu se observa, pentru că nici omul nu se înmulţise în halul ăsta pe Glob şi, mai ales, nu inventase atâtea feluri de deşeuri câte îi stau astăzi la îndemână. Or, pe măsură ce numărul nostru pe Globul pământesc se măreşte, ar trebui poate să se modifice gândirea colectivă asupra urmărilor actelor noastre, aşa cum ar fi trebuit să existe şi o gândire asupra urmărilor faptului că mulţi dintre noi refuză să se vaccineze, în numele nu ştiu cărei libertăţi individuale. Într-o lume rarefiată, într-adevăr, nu prea conta o hotărâre a unui individ, într-una însă unde am ajuns, vorba aceea, să ne călcăm pre bombeuri unii pe alţii, e necesară o privire asupra locului unde calci, înainte de a ridica piciorul să o faci. Iar ideea că libertatea mea se opreşte acolo unde începe libertatea ta, adică a celuilalt, cu alte cuvinte, ar trebui să aparţină tuturor şi fiecăruia în parte. Aici însă începe o inegalitate pe care democraţii zilelor noastre refuză să o recunoască. Pentru că, da, suntem egali în faţa legii, avem aceleaşi drepturi, dar şi acestea se opresc acolo unde încep drepturile celuilalt. Un adevăr deseori dacă nu întotdeauna omis, pentru a putea continua să fie proclamat poporul suveran, aşa cum se spunea încă de pe vremea lui Caragiale. Ca să nu mai spun că avem drepturi, dar nu prea acceptăm că am avea şi obligaţii, faţă de ceilalţi, faţă de Pământul care ne ţine pe toţi.

Ar trebui să ştim că de la propriul nostru comportament atât faţă de boală, cazul pandemiei, cât şi faţă de lucruri aparent mai simple, atârnă soarta celorlalţi, mult mai mulţi decât ne-ar da vreodată prin cap. N-ar trebui să condamnăm pe nimeni pentru mentalitatea sa, nici chiar aceste rânduri nu o fac, pentru că, prea deseori, aceasta este generată indiferent de voinţa individului, care se crede el liber şi independent, dar este legat mult mai strâns de ceilalţi decât şi-ar putea vreodată imagina aceia care trag civilizaţia înapoi. Pentru că – e de toată evidenţa – civilizaţia e un drum fără întoarcere.