O analiză a cuvântului linişte

Această vorbă scurtă, cum ar spune Tudor Arghezi, nu are nimic neobişnuit în ea. Şi totuşi a parcurs căi neaşteptate în politica românească.

Dar până la politică, să vedem (dară) ce iaşte (Caragiale – Marius Chicoş Rostogan) liniştea. Păi, liniştea este un moment de pauză al lumii, când tac şi urletele care se pretind muzică în zilele noastre, şi bubuitul tunurilor din războaiele altor vremi. Şi probabil şi ale celor de-acum, pe-acolo pe unde se mai poartă aşa ceva, cum ar fi Siria ş.a. Cândva, desigur, era cu totul altceva. „Linişte” este şi un cuvânt preferat pentru definirea cimitirelor, unde nimic nu mai mişcă, cel puţin dedesubt, nimic nu mai trăncăneşte, nimic nu mai scoate niciun alt fel de sunet. E drept, zilele noastre sunt pline de zgomote, mai ales în oraşele mari, dar astea nu lipsesc nici în alte părţi. Ceea ce ne face să căutăm liniştea unor locuri mai prietenoase, sate îndepărtate de sub munţi sau chiar locuri izolate de lume, unde zgomotul acesteia se estompează un timp. Dar după un timp, orăşean fiind, începi să tânjeşti după vuietul oraşului. Un venerabil medic veterinar, Epaminonda şi am uitat cum, îmi mărturisea că se duce cu bucurie la fiul său, retras în Apuseni, dar după o lună nu mai poate să suporte liniştea de-acolo.

Zgomot fac şi manifestaţiile antiguvernamentale dintr-o ţară sau alta. Zgomot făceau şi manifestanţii în timpul celor peste 40 de zile ale Pieţei Universităţii. Un zgomot plăcut manifestanţilor, de fiecare dată, şi neplăcut celor care nu erau de acord cu ei, ca să nu mai spun de cei împotriva cărora era îndreptat.

Un cuvânt din arsenalul poetic al romanticilor, al lui Eminescu, asociat adesea cuvântului foarte romantic singurătate, a făcut, totuşi carieră – demnă sau nedemnă? – de invidiat la noi în anii ’90. Vă mai amintiţi probabil de formula manipulatorie: „Un preşedinte pentru liniştea noastră” (a noastră sau a lor?), cu care li se dădea în cap celor care nu intenţionau, şi dădeau asta de înţeles, să-l voteze pe Ion Iliescu.

În toiul manifestaţiilor anti-FSN şi anti-Ion Iliescu, a apărut în lumea politică perechea Corneliu Vadim Tudor – Eugen Barbu, cunoscută din publicaţia de tristă amintire Săptămâna, dedicată atacului nedemn asupra tuturor celor care nu conveneau partidului şi Securităţii. Căci – nu-i aşa? – şi atunci liniştea era la mare cinste, doar în linişte îşi puteau face mendrele Ceauşescu şi acoliţii săi, iar al de Paul Goma, Doina Cornea, Dorin Tudoran şi alţi câţiva le stricau ălora liniştea în care ar fi putut să-şi desfăşoare activitatea distrugătoare de suflete mai departe. Ca să nu mai vorbesc de oficinele străine, gen „Vocea Americii” sau, mai ales, „Europa liberă”, care, şi ele, tulburau liniştea cerută de opera de creare a omului nou.

Dar să ne întoarcem la perechea mai sus pomenită. Aceasta i-a scris o scrisorică prim-ministrului vremii, azi candidat la consiliul capitalei, în care îi propuneau să sprijine (sau să aprobe?) apariţia unei gazete intitulate România Mare (care mai apare, se pare, şi azi), căci cu ajutorul ei vor face în ţară linişte, o linişte de mormânt. Da, chiar aşa spuneau, „de mormânt”. Scrisoarea a circulat şi am auzit-o citită şi eu undeva, iar dacă nu mă înşel, a şi fost publicată.

Dictatorii fac mereu apel la linişte, ca la o umbrelă sub care nu-i plouă, nu-i ninge. Cum se ridică o voce contra, cum, pac, îşi extrag din mânecă asul, pardon, cuvântul „linişte”. Dacă sunt scoşi la înaintare manifestanţii pro, atunci ăştia pot să ragă oricât de tare, că liniştea dictatorilor nu este deranjată.

Deci, sensul cuvântului „linişte” depinde de locul de unde te uiţi, adică, mai precis, cu ce ureche îl asculţi. Căci diferite vorbe şi formule sunt mereu scoase în faţă de cei interesaţi să pună şaua pe vreun popor, pe vreo naţiune. Aşa era şi formula securistică, tot de prin anii ’90: „Toţi sunt la fel”, ca să anuleze vreo opţiune pentru alte partide decât FSN-ul care, în logica lor, era pentru moment sacrificat, pentru a renaşte ca te miri ce nouă pasăre Fenix, după ce formula anulase şansele celorlalte partide. Că dacă toţi sunt la fel, mai bine cu cei pe care-i ştim deja, încă de pe timpul PCR-ului.

De câtva timp nu mai auzisem cuvântul „linişte”, invocat în context politic. Se depăşise, credeam, momentul. (Vă amintiţi, poate, „nu-i momentul, tovarăşi!”). Aşa că am fost izbit ca de-un bolovan sau de-o rangă minerească rămasă de pe la 13-15 iunie 1990, atunci când l-am auzit invocat din nou, în mijloacele publice de transport, vara asta, cea care tocmai a trecut, de cineva care înainte îl calificase pe preşedintele Iohannis de „vândut străinătăţii”. Iar într-o logică şchioapă, la obiecţia altcuiva, că, totuşi, a obţinut de la străinătatea asta ticăloasă un ajutor de 80 de miliarde de euro pentru anii care vin, şi nu pentru el, ci pentru România, replica a fost aiuritoare: nu vor fi luaţi, pentru că nu se vor face proiecte corecte, sau aşa ceva. Ca şi cum asta l-ar fi onerat pe preşedinte că a obţinut nişte bani care nu vor fi, cum se spune azi, accesaţi. Concluzia mi-a demonstrat că, oricât de tare ar trece momentul unui cuvânt, în nişte minţi bine dogmatizate cândva de el, naive, ca să nu spun altfel, rămâne şi apare şi, când te aştepţi mai puţin, vorba lui Dandanache (din O scrisoare pierdută): „La o ocazie, pac la Războiul!” (Uitam să adaug, O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale.) „Eu nu vreau decât linişte”, spuse interlocutorul celuilalt şi coborî la prima staţie. Nu contează unde era staţia asta, cert este că vorba cea scurtă supravieţuise. Şi în acelaşi context, de salvatoare a unui partid coborât din vechiul FSN.

De atunci, de câte ori trec prin staţia aia, căci mai trec, n-am ce să fac, mă uit să văd dacă nu apare purtătorul cuvântului „linişte”. Nu l-aş mai recunoaşte pe cel de alaltăieri, dar îl recunosc „după vorbă, după port” (Eminescu, Scrisoarea a treia) pe cel care ar putea să-l proclame încă o dată, azvârlindu-mă, vai, înapoi cu vreo 30 de ani.

Un mic şi obraznic străin îmi şopteşte: „Ce vezi rău în asta? Nu te-ai bucura să te trezeşti din nou la vârsta aia?”. „Dacă preţul e să aud iar ce-am auzit, mai bine nu”, îi răspund. Dar el s-a dus, nu mai e, a dispărut chiar din clipa când scosese ultimul sunet al întrebării sale.

Linişte, ce cuvânt frumos! Sau, vorba ălora despre om: linişte, „ce frumos sună acest cuvânt”! Şi în ce scop urât poate fi folosit!