Nu numai problema pensiilor

Pe măsură ce oamenii de pe Pământ îmbătrânesc, cel puţin în zonele civilizate, problema pensiilor devine centrală în preocupările lor, chiar a acelora care mai au mult până să se gândească serios la asta. În Franţa, marea luptă pe care o dă societatea cu preşedintele Emmanuel Macron este prilejuită de legea care majorează vârsta de pensionare, de la 62 la 64 de ani. Dacă îmi aduc bine aminte, mai pe la începutul discuţiilor despre această lege, oficialii guvernamentali francezi au motivat creşterea vârstei de pensionare prin faptul că altfel ar trebui scăzut cuantumul pensiilor generaţiilor viitoare, deoarece creşterea populaţiei este, cum se spune acum, negativă. Or, după cum ştim, generaţiile azi în funcţie plătesc pensiile celor care au funcţionat ieri, cele de mâine pe cele ale celor de azi şi aşa mai departe.

Scăderea populaţiei în ţările civilizaţiei de tip european, unde sistemele de sănătate prelungesc viaţa oamenilor, ameninţă grav siguranţa financiară a celor de mâine şi de poimâine, despre care nu se ştie cum şi de unde şi, mai ales, dacă vor mai putea primi pensii de stat. Spaima noastră, a tuturor, este îmbătrânirea populaţiei Globului. În urmă cu câţiva ani s-au exprimat în acest sens cei mai înalţi oficiali din UE şi de la Banca Mondială, dând naştere unui zvon despre necesitatea scurtării vieţii oamenilor, ca să încapă toţi născuţii într-o viaţă cât de cât stabilă. Nu vreau să cred că aşa ceva se va întâmpla, deşi semnele adversităţii faţă de cei vârstnici se manifestă din plin la noi şi poate şi prin alte spaţii ale Uniunii Europene, ca să mă rezum numai la ceea ce ne înconjoară.

Problema în România nu este vârsta de pensionare; la noi, aceasta continuă să crească şi nimeni nu se opune procesului, din cauză că ieşirea la pensie înseamnă aici o intrare în sărăcie, mai mult decât în Franţa, de exemplu. La noi, problema este a inegalităţii între pensionari. Să mă explic. Nimeni nu pretinde, cred, în mod absurd ca toată lumea să aibă aceeaşi pensie, dar toată lumea crede că echitabil este ca pensiile să fie în funcţie de cât ai cotizat de-a lungul vieţii active. Or, aşa-numitele „pensii speciale”, sau de serviciu, fac abstracţie de nivelul de cotizare pentru a stabili sume astronomice, dacă le priveşti din situaţia unui pensionar – ca să zic aşa – de rând. La noi, bătălia este pentru venirea la un sistem echitabil de pensii, dar ea este departe de a fi câştigată de cei care doresc asta. Chiar dacă Uniunea Europeană, prin organismele sale, ne cere să facem asta, oficialii noştri (vrem, nu vrem, ai noştri sunt) caută numai tertipuri prin care să-i mai păcălească o dată pe cei de la Bruxelles, aşa cum au mai făcut-o şi altădată, păcăleală care se întoarce, până la urmă, împotriva cetăţenilor români, căci Comisia Europeană ne taxează financiar.

Mă întreb, oare n-ar trebui ca aceia care determină o scădere a sumelor care ne vin de la Bruxelles să plătească, în final, ei înşişi? Sigur, cu toate marile averi acumulate într-o viaţă de ales ori de numit în înalte funcţii româneşti (vezi noua numire pentru şefia ANRE), sumele pe care România le pierde din cauza unor conducători (de partid şi de stat) n-ar putea fi returnate de aceştia. Dar cine ştie, poate dacă li s-ar confisca tuturor celor de vină pentru aceste pierderi, în mod solidar, averile atunci când s-ar demonstra răul pe care l-au făcut, s-ar putea apropia de ceea ce s-a pierdut, ori, dacă nu, ar fi măcar exemplu pentru cei care-i urmează să nu mai facă aceleaşi greşeli în propriul interes. Pentru că – nu-i aşa? – asemenea greşeli se fac cu bună ştiinţă, şi anume pentru a favoriza clientela partidelor.

Asistăm de peste 30 de ani la o horă mizerabilă a partidelor din România şi a oamenilor lor, a cărei melodie s-ar traduce cam aşa: să ne îmbogăţim noi, şi ceilalţi n-au decât să piară. Un egoism şi o nesimţire cum numai în regimul comunist am mai văzut domneşte încă în democraţia, totuşi originală, din blânda noastră ţară. Cum altfel o asemenea ţară, totuşi cu multe resurse, a reuşit să se posteze pe unul dintre ultimele locuri, adică printre cele mai sărace din Europa şi, în orice caz, din Uniunea Europeană? Nu mă număr printre aceia care idealizează în mod absolut anii dinainte de impunerea comunismului în această parte nefericită de lume. Ştiu că încercări de afaceri necurate şi chiar afaceri necurate reuşite s-au mai produs, că s-au îmbogăţit oameni în România şi din furnituri de război, vânzând armatei bocanci cu talpă de carton sau arme defecte şi trimiţând în felul acesta mii de oameni la moarte, pe fronturile Primului Război Mondial ori ale celui de-al Doilea Război Mondial. Dar parcă escrocheria nu era atât de generală pe cât este astăzi, când nu mai există ruşine, ci doar o imensă lăcomie care se dă pe faţă, în ciuda faptului că presa, câtă mai este, semnalează fenomenul, dar în zadar.

Pensiile speciale nu sunt, la urma urmei, decât un fel de vârf al aisbergului de care se loveşte ţara noastră în fiecare zi şi, cum se spunea pe vremuri, în proporţie de masă.