Misionar în Chile, acolo „unde se termină pământul”

La celebrarea din bazilica „Sfântul Anton de Padova” din Padova, în Ziua Mondială a Misiunilor, duminică, 20 octombrie 2013, pr. Ionel-Emilian Dumea, aparţinând Provinciei Franciscane Conventuale „Sfântul Iosif” din România, şi pr. Fabio Mazzini, frate al Provinciei Italiene „Sfântul Anton de Padova”, au primit mandatul misionar pentru Chile. Ajuns în această ţară sud-americană în noiembrie, pr. Ionel-Emilian Dumea, OFMConv., originar din Băluşeşti (NT), după câtva timp de contact cu realitatea din Chile, a scris câteva gânduri pe care le găsiţi publicate aici.


 


Chile, republică democratică cu capitala în Santiago, e o ţară lungă şi strâmtă (circa 4.500 km lungime şi între 60 şi 130 km lăţime, cu acelaşi fus orar), mişcătoare şi sobră. O ţară atât de subţire încât vântul o traversează fără să-şi dea seama, iar valurile şi spuma oceanului Pacific o spălă până în creştetul munţilor, contopindu-se cu zăpezile veşnice ale sudului, cu vulcanii veşnic vii şi deşertul cel mai secetos din lume, Atacama, unde plouă doar odată la doi sau trei ani.


Aceste cuvinte poetice descriu bine acest pământ aflat la capătul lumii, cu o geografie frumoasă, climă uscată în nord şi umedă în sud, şi cu o istorie tumultoasă şi bogată.





Numele ţării proveni de la cuvântul mapuche „chili”, care înseamnă „unde se termină pământul”. Schimbată radical după obţinerea independenţei din 1846 şi datorită valului mare de emigranţi spanioli, italieni, germani şi ex-iugoslavi, Chile este astăzi o ţară în continuă dezvoltare. Cu o populaţie de 17 milioane, 65% metisă, 30% europeană şi doar 4,5% populaţie indigenă (amerindieni şi mapuche), pare a fi o ţară tânără, cu o uşoară creştere demografică şi economică, putându-se lăuda pe continentul Americii Latine cu deosebite realizări în minerit, industrie, învăţământ şi infrastructură, acestea în pofida numeroaselor cutremure care distrug periodic edificii şi obiective istorice.





Ca toate ţările Americii Latine, Chile a cunoscut o grea dictatură (Pinochet, 1973-1990), ale cărei urmări se mai văd şi astăzi pe chipul multor oameni, dominând încă spiritul teologiei eliberării. Condiţiile de trai sunt echilibrate pentru majoritatea populaţiei, vizibilă fiind însă şi diferenţele dintre clasele sociale, bogaţi şi săraci. La un salariu minim pe economie ce nu depăşeşte 400 dolari pentru majoritatea, se adaugă deplasările lungi şi obositoare, de mii de kilometri, din sud în nord şi din nord în sud, şi munca în schimburi.





Sănătatea şi educaţia devin pe zi ce trece obiective clare de realizat pentru binele comun al populaţiei. Numeroase proiecte guvernamentale, care includ creşterea nivelului de trai, şcoli moderne, spitale, centre culturale şi infrastructură, au prioritate.


Problema cea mai mare pe care o ridică Chile este poluarea. Chilienilor le lipseşte o cultură care să favorizeze un adevărat respect pentru viaţa şi mediul în care trăiesc.


Biserica a fost şi este pentru chilieni o casă de rugăciune, de întâlnire comunitară şi de ajutor în nevoi. Pe lângă planul pastoral de a vesti Evanghelia şi de a fi la dispoziţia credincioşilor prin conferirea sacramentelor, Biserica a fost nevoită în timpul dictaturii militare să lupte pentru drepturile omului, să se implice efectiv în viaţa socială şi chiar să se jertfească pe altarul martirilor.


Astăzi misiunea Bisericii în Chile nu este deloc uşoară, confruntându-se cu mari probleme sociale şi familiale (divorţ, violentă domestică, lipsa educaţiei, consumul de droguri sau sărăcia).





Ca în toată America Latină, pe lângă faptul că fotbalul este o religie (echipele cele mai faimoase fiind Universidad Catolica, Colo-Colo şi Universidad de Chile, toate din Santiago; un fel de Steaua, Dinamo şi Rapid), în Chile sunt prezente două confesiuni creştine: catolicii şi evangheliştii penticostali, dar şi o mică influenţă mormonă. Biserica Catolică este încă majoritară, însă lipsa clerului şi alte impedimente fac ca numărul creştinilor penticostali şi mormoni să crească în fiecare zi.


Catolicii se disting prin procesiunile fastuoase în cinstea sfintei Fecioare Maria de pe muntele Carmel (reprezentată şi pe drapelul chilian printr-o stea), procesiuni la Coborârea Spiritului Sfânt, Săptămâna Patimilor, Duminica Floriilor etc. De altfel, mai mult decât spovada şi Liturghia, chilienii iubesc procesiunile.


 


Misiunea Fraţilor Minori Conventuali în Chile


Delegaţia Chile este teritoriu de misiune aparţinând Provinciei de Padova. Misiunea a fost deschisă în ziua de 4 octombrie 1995, cu trei convente şi un număr de 10 fraţi italieni, spanioli şi argentinieni, cifra rotunjindu-se cu prezenţa mea din noiembrie 2013.


Conventul „Sfântul Francisc din Asissi” - Copiapo, cu trei fraţi (guardian fr. Fabrizio Restante), situat la o distanţă de 820 km nord de Santiago, în deşertul Atacama. Copiapo are un farmec aparte, fiind o oază într-un deşert lipsit de viaţă. Parohia are în componenţa 10 capele cu o pastoraţie diversificată, pe alocuri complexă, de la grupuri misionare bine organizate, la cateheza iniţială unde adulţi şi tineri iau contact pentru prima dată cu credinţa creştină (botezul adulţilor fiind o practică obişnuită). Zona misionară unde există 7 capele este recunoscută prin populaţia săracă, cu oameni care locuiesc în barăci de carton şi placaj construite abuziv. Aceste cartiere numite „toma”, adică „a lua”, „a ocupa”, sunt de multe ori focare de mizerie, furturi, droguri, abuzuri şi violenţă familială. Munca fraţilor în aceste cartiere este grea şi plină de riscuri. Rezultatele, însă, sunt pe măsura sacrificiului, implicarea credincioşilor laici şi a grupurilor de tineri, numite „tinerii franciscani misionari”, împreună cu păstorii lor, reuşesc să aducă şi să readucă pe mulţi la credinţă.





Conventul sanctuar „Neprihănita zămislire” - Santiago, cu trei fraţi, este şi sediul delegaţiei (delegat general şi guardian fr. Maurizio Bridio), are în componenţă trei capele şi o populaţie de peste 10.000 de credincioşi. Situat la periferia capitalei, în cartierele cele mai sărace, este un sanctuar-parohie cu multiple activităţi pastorale şi sociale: Caritas, grupuri de tineri şi copii, JuFra (Tinerii Franciscani), scout, terţiari franciscani, carismatici, clubul vârstnicilor.


Conventul „Isus din Nazaret” - Curico, cu patru fraţi (guardian fr. Tulio Pastorelli), situat la o distanţă de 120 km sud de Santiago, cu o climă umedă, putându-se distinge cele patru anotimpuri. Curico este un convent deschis acum trei ani, fiind parohie şi casă de formare (un postulant), are în componenţă 3 capele şi peste 10.000 de credincioşi. Situată la periferia oraşului, parohia slujeşte cu multă dăruire populaţiei defavorizate, prezenţa fraţilor pe străzile oraşului şi în casele oamenilor făcând parte din pastoraţia de fiecare zi.





Toate cele trei comunităţi misionare profită din plin de ajutorul şi contribuţia laicilor, cateheţilor şi a diaconilor permanenţi, aceste ministere fiind de altfel vitale într-o ţară unde într-un an abia dacă se sfinţesc doi sau trei preoţi.


Forma de viaţă a fraţilor, fraternitatea, rugăciunea, sărăcia, mărturia creştină şi prezenţa în mijlocul credincioşilor îi fac iubiţi, respectaţi şi sprijiniţi. Înconjuraţi cu drag de copii şi tineri, de adulţi şi bătrâni, fraţii nu simt atât de mult dorul de cei dragi, ramaşi la o distanţă de 15.000 km, pe continentul european, cu un decalaj de fus orar de 5-7 ore, în funcţie de anotimp (ora României)