Maria, lumina sfinţilor

Ne apropiem de finalul acestui an plin de încercări, de tristeţi, de frici, de criză sanitară, de boală şi de moarte, în care omenirea a putut să simtă fragilitatea sa şi să înţeleagă că stabilitatea şi bucuria vieţii nu ţin doar de siguranţa materială şi de sănătatea trupului. În aceste timpuri încercate, câştig de cauză va avea doar creştinul care-şi trage entuziasmul, puterea şi speranţa din credinţa în Isus şi aleargă la ajutorul cerului şi al sfinţilor săi, la acei prieteni ai lui Dumnezeu care au luat în serios sfânta evanghelie şi au ieşit victorioşi din încercări mult mai mari. În fruntea tuturor sfinţilor stă Maria, regina şi Maica lor şi a noastră, cei care năzuim spre sfinţenie. Ea este călăuza şi lumina tuturor celor care vor să ajungă la cerul sfinţeniei. După cum cântă ea în faţa Elisabetei – „Mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic şi numele lui e sfânt!” –, Maria a fost cea mai pătrunsă de sfinţenia lui Dumnezeu, recunoscând că fericirea şi lucrurile mari la care el a chemat-o nu provin de la ea, în calitate de creatură. În ea se arată slava, sfinţenia şi iubirea Domnului în modul cel mai înalt posibil pentru o fiinţă umană şi tot în ea fiecare creştin poate vedea dorinţa pe care o are Dumnezeu cu el, aşa cum un copil, privind în ochii mamei, înţelege dacă a făcut ceva bun sau rău şi simte ce îşi doreşte mama de la dânsul. Sfântul Maximilian Kolbe se adresa plin de entuziasm Neprihănitei astfel: „Marie, tu ai fost şi rămâi o poartă larg deschisă a dorinţei lui Dumnezeu pentru omenire!”. Tot el spunea că de Maria te apropii ca de o mare de taine divine, ea fiind regină peste tezaurul iubirii infinite a Celui Atotputernic pentru noi, regină atotputernică chiar în inima milostivă a lui Dumnezeu. Iubirea şi evlavia faţă de ea constituie semnul sigur că el ne păstrează pe calea mântuirii, este un secret al sfinţeniei, iar cu Maria ieşim învingători din orice luptă.

Cum să ne lăsăm conduşi de Preacurata către cerul sfinţilor? Doar trăind şi săvârşind totul prin Maria, cu Maria, în Maria şi pentru Maria, ne învaţă sfântul Ludovic de Monfort. Săvârşeşti totul „prin Maria” când îi ceri să te călăuzească prin însăşi inima ei, renunţând la voinţa ta şi la orgoliul propriu; împlineşti totul „cu Maria” când priveşti la ea ca într-o oglindă şi te întrebi: „Ce ar face ea în această situaţie?”. Trăieşti „în Maria” când te refugiezi cu încredere în inima ei de mamă, cu încrederea că te hrăneşte şi te ocroteşte în mod spiritual, în aceeaşi măsură în care l-a hrănit şi l-a ocrotit fizic pe micul Isus. Faci totul „pentru Maria” atunci când devii slujitor al ei, pentru a avea fericirea de a fi unit, prin ea, cu Isus, pe pământ şi în ceruri.

Sfântul Ioan Bosco mărturiseşte că, într-o noapte, la sfârşitul lunii mai, 1862, a avut un vis revelatoriu şi profetic privitor la soarta Bisericii în timpurile de pe urmă, aşa-numitul „vis al celor două coloane”. Sfântul a văzut dându-se o teribilă bătălie pe o mare învolburată de furtună: o mulţime învălmăşită de corăbioare şi bărci mai mici erau pornite la atac să scufunde o mare navă: nava Bisericii. Comandorul acelei nave, îmbrăcat în alb, deci Sfântul Părinte papa, susţinut şi ajutat în jurul său de mai mulţi preoţi şi credincioşi, reuşeşte uşor-uşor să înainteze şi să ancoreze bine la mal, pe când celelalte ambarcaţiuni, care au izbit cu putere marea navă, s-au sfărâmat şi s-au scufundat în marea agitată. Salvarea marii nave a Bisericii a fost însă posibilă pentru că, la un moment dat, din marea învolburată s-au ridicat cu putere, ca două mari coloane de sprijin, o mare sfântă ostie (Isus din Euharistie) pe care scria: Salus credentium („mântuirea celor care cred”) şi o mare statuie a Neprihănitei reprezentată drept auxilium christianorum (ajutorul creştinilor). Acesta este un semn de speranţă sigură şi de încredere că Maria ne leagă şi mai strâns de Cristos şi de Biserică, dacă vom rămâne fideli în aceeaşi corabie a Bisericii şi a credinţei.

Cu sfântul Ioan Damaschinul, să ne îndreptăm către Maria spunând: „Având încredere în tine, o, Maică a lui Dumnezeu, voi fi mântuit. Sub ocrotirea ta nu mă voi teme de nimic. Cu ajutorul tău îi voi pune pe fugă pe toţi duşmanii mei, căci evlavia faţă de tine este o armă de mântuire, pe care Dumnezeu o dă celor pe care vrea să-i mântuiască”.

Pr. Iosif-Eduard Cadar