Mama şi relaţia cu Dumnezeu

În articolele precedente am încercat să evidenţiez cât de important este rolul părinţilor în dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului. Un rol deosebit îi este atribuit mamei, rolul de bază sigură, datorită legăturii bio-psihologice profunde care se stabileşti între ea şi copil încă din primele momente ale existenţei sale prenatale, cât şi în primii ani de viaţă a existenţei sale, după naştere. Atitudinile părinţilor faţă de copil, modalităţile lor de a răspunde la nevoile fiinţei în dezvoltare vor avea un impact deosebit asupra percepţiei de sine, asupra ideii pe care copilul şi-o va face despre ceilalţi, despre realitatea înconjurătoare, despre viaţă şi chiar şi despre Dumnezeu.

Anselm Grün (2004) ne spune că experienţa pe care am făcut-o cu părinţii noştri are un impact deosebit asupra imaginii pe care ne-o formăm despre Dumnezeu. De altfel, dacă stăm şi ne gândim bine, prima imagine pe care ne-o formăm despre Dumnezeu este corelată cu ceea ce părinţii noştri ne-au transmis despre Dumnezeu. Deja în copilărie ne formăm diferite imagini despre Dumnezeu. Şi asta în baza experienţelor noastre cu părinţii şi în urma convingerilor care ne-au fost inoculate. Astfel poate să se formeze în mintea noastră o imagine pozitivă despre Dumnezeu, cât şi diferite imagini negative, cum este cea a unui Dumnezeu tiran, cea a unui Dumnezeu distant, cea a unui Dumnezeu care pedepseşte, cea a unui Dumnezeu care acţionează în mod arbitrar, cea a unui Dumnezeu indisponibil, cât şi multe altele.

Voi încerca, în articolul de faţă, cât şi într-un articol ulterior, să scot în evidenţă câteva aspecte, recunosc limitate şi probabilistice, prin care să arat cum relaţia cu mama, considerată garantul experienţei afective hrănitoare a psihicului nostru, cât şi cea cu tatăl, considerat, evident reductiv, în baza rolului autorităţii, ca fiind garantul normativităţii şi al autocontrolului raţional, atât de necesar unei bune dezvoltări psihice şi spirituale, influenţează în mod profund imaginea pe care copilul şi-o construieşte despre Dumnezeu. Spun aspecte limitate, reductive şi probabilistice, gândindu-mă la tendinţa culturală de a atribui afectivitatea mamei şi autoritatea tatălui, chiar dacă ambii pot şi trebuie să integreze în persoana lor ambele funcţii: afectivă şi normativă.

Atunci când relaţia copilului cu mama este eficientă, procesul evolutiv al copilului având parte de o prezenţă afectivă constantă şi de o disponibilitate optimă din partea figurii de referinţă primare, unde prezenţa frustrărilor optime îşi îndeplineşte rolul educativ în mod armonios, fără să se transforme în forme disfuncţionale sau chiar patologice de interacţiune, copilul va dezvolta toate acele caracteristici şi competenţe specifice unui stil de ataşare securizat. Acesta va constitui fundamentul pe care el îşi va construi modalităţile perceptive referitoare la sine, la ceilalţi şi chiar la Dumnezeu. El se va considera pe sine ca fiind demn de iubirea şi preţuirea celorlalţi, iar pe ei îi va considera disponibili să răspundă eficient nevoilor sale printr-un proces de sintonizare afectivă pozitivă. Piatra unghiulară a zidirii personalităţii sale o putem numi încredere. Ea îşi va face simţită prezenţa în toate dimensiunile relaţionale ale existenţei sale: în relaţia cu sine însuşi, cu ceilalţi şi cu Dumnezeu.

Altfel stau lucrurile când această experienţă relaţională primară nu duce la apariţia acestei pietre unghiulare a încrederii şi copilul nu poate să plece de la o bază sigură în explorarea realităţii înconjurătoare. Nevoile fundamentale de iubire şi protecţie nesatisfăcute pot bloca copilul în dezvoltarea sa şi vor condiţiona încercarea lui disperată de a căută să umple acel gol existenţial dezvoltat în urma unor astfel de lipsuri. În viaţa unei astfel de persoane, privările referitoare la nevoile fundamentale pot deveni o condiţionare implicită în căutarea satisfacerii acestor nevoi în relaţia cu lumea înconjurătoare. Copilul care nu a găsit în propria mamă baza sigură care să-i confere afecţiunea şi protecţia atât de necesare dezvoltării sale armonioase, va căuta toată viaţa să compenseze aceste lipsuri în relaţiile cu obiectele şi cu ceilalţi, chiar şi cu Dumnezeu. El va manifesta cu preponderenţă aceste nevoi neîmplinite, dar va trăi mereu senzaţia frustrării, a singurătăţii şi a abandonului ori de câte ori cei din jur, inclusiv Dumnezeu, nu vor corespunde aşteptărilor sale. Această dorinţă de afecţiune nemăsurată va putea fi redimensionată printr-un proces concret de reconciliere cu propriile răni şi de deschidere spre adevărata iubire a lui Dumnezeu.