Magii la curtea lui Irod

Noi, servii celor trei magi, nu am intrat în palatul lui Irod, aşa cum am mai spus. Dar magii în bunăvoinţa lor au comentat în faţa noastră totul, ca să ne lase amintirea acestor fapte şi dialoguri pentru tot restul vieţii noastre şi chiar după, dacă urmaşii noştri vor vrea să ne reţină mărturiile. E drept, în ce mă priveşte, ele sunt indirecte în acest episod al curţii lui Irod (în palatul lui eu nu am intrat), dar sunt directe, trăite nemijlocit în rest. Ce nu am văzut cu ochii mei nu pot descrie. Arhiereul şi cărturarii poporului convocaţi în grabă de Irod, destul de nervos, spunea magul Balthasar, au răspuns fără să consulte sulurile sacre, ştiau mulţi, pe dinafară, pasaje întregi, ample din Lege şi Profeţi. Dumnezeu le vorbise prorocilor aleşi să-i poarte mesajele ca pe nişte seminţe, ori ca pe polenul dus de vântul Teman ce bate dinspre Deşertul Arabiei, cald, vestind furtună sau zăpuşeală, întâlnindu-se uneori în preajma lacului Tiberiadei cu cel din nord şi stârnindu-i-se mânia când acesta, îndărătnic, nu i se supune. Furtunile care se iscă sunt înspăimântătoare şi lumea întreagă ţi se pare că va pieri. Bărcile pescarilor (aşa cum vor păţi şi discipolii celui care avea să se nască) sunt zgâlţâite de puterea adâncului şi numai la porunca lui, apa şi vântul, certate, se potolesc.

Primul vorbi unul din fruntaşii fariseilor. Se numea Abia. Spuse calm: „Luminaţii magi, măreţe Irod, vin să caute pe acela despre care Isaia a zis: «Iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte un Fiu şi va pune numele, lui, Emmanuel»”. Citarea acestei profeţii i-a stârnit un zâmbet sceptic lui Irod, zâmbet care a fost imitat de sfetnici în acel mod servil, obicei prea bine cunoscut, pe care îl adoptă supuşii nesinceri... Abia s-a retras cu demnitate. A venit rândul lui Zerahia, fiul lui Uzi, din familia lui Aaron, care aducea jertfele cu arderi cu tot pentru păcatele lui Israel. A zis: „Şi tu, Bethleeme, casa Efratului, nu eşti întru nimic mai mic între miile de iudei. Că din tine va ieşi mie acela care să fie povăţuitor lui Israel, şi ieşirea lui a fost dintru început, din zilele veşniciei”. Era profeţia lui Mica. Aşadar, Bethleemul. „Bethleem, murmură Irod şi faţa i se întuneca la fiecare silabă”. Păşi după aceea în faţă Ghedalia, fiul lui Iedutun, şi rosti profeţia lui Ieremia: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi ridica din David o odraslă neprihănită. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune şi va face dreptate şi judecată în ţară”... La urmă a cuvântat preotul Şemaia, fiul lui Haşub. Toate privirile s-au întors respectuoase spre el, când acesta a vorbit. Un levit a atins de emoţie corzile harfei şi departe de a deranja adunarea, sunetul acela neaşteptat şi negândit de om a fost ca o vestire că urmează ceva important. Veşmintele lui Şemaia aruncau ape de foc. Cu faţa mai mult spre noi, decât spre Irod, a spus: „Totuşi, întunericul nu va împărăţi vecinic pe pământul care acum este în necaz. După cum în vremurile trecute a acoperit cu ocară ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, în vremurile viitoare va acoperi cu slavă ţinutul de lângă mare, ţara de dincolo de Iordan, Galileia neamurilor. Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină, peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină”. Era din nou Isaia şi cercul se închidea de unde începuse, mai precis descria o răsucire, nu o întoarcere la acelaşi punct, repetitivă, ci se înălţa, se adâncea, se înşuruba ca un sfredel, ţâşnind spre un viitor ce acumula şi confirma trecutul profeţiilor ce aveau să se întâmple. Aveai impresia însă că trecut, prezent şi viitor sunt îmbrăţişate de ochiul profetului, dintr-o singură privire, aşa că Pruncul era de la început, de când Domnul făcuse totul, şi în clipa aceea, când în faţa lui Irod îi era vestită Naşterea. Pentru Atotputernicul, trecutul nu era decât un viitor mai aspru, iar prezentul însuşi clipa în care nu exista curgere, ci eternitate. Bucuria Naşterii nu o puteai rupe total de mântuire şi aceasta cum să se facă fără jertfa de pe cruce, fără chinul şi moartea ruşinoasă a celui care fusese refuzat de ai săi şi el ne răscumpărase pe toţi prin învierea sa?

Puţine mai erau de sus din partea preoţilor şi aceştia i-au primit pe magi ca pe nişte fraţi îndepărtaţi, care descoperiseră, pe o altă cale, adevărul. Doar un filozof a întrebat: „Copilul s-a născut sau nu încă? Dacă e de la început cum să fie şi în timp?”. Era un grec din şcoala sofiştilor, care excelau în subtilităţi şi ce învăţau dimineaţa contraziceau seara. Se numea Nicolae din Damasc şi îl învăţase pe Irod multe stratageme ale minţii, ceva filozofie şi retorică. „Naşterea lui e începutul răscumpărării noastre, Pruncul s-a născut în mijlocul oamenilor, dar el este din veşnicie”, a răspuns iluminat Şemaia. Cum spune Isaia este din „trunchiul lui Ieseu” şi va fi „minunat sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele vecinicilor, Domn al păcii”. Grecul cu ştiinţa lui lumească a tăcut în faţa ştiinţei insuflate de Dumnezeu. Peste acel Prunc „Duhul Domnului se va odihni, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de conştiinţă şi de frică de Domnul”... Preoţii au plecat, după ce au lămurit locul unde avea să se nască Masiah (Mesia, Unsul).

(Fragment din ediţia a doua a romanului Cortegiul magilor, volum în pregătire la Editura „Şcoala Ardeleană”)