Lumea de azi

Citeam nu de mult un articol despre o scriitoare faimoasă, est-germană, care nu s-a putut, totuşi, împăca, în final, cu reunificarea Germaniei, realizată altfel decât pe baze socialiste. Ea, care fusese un critic al regimului est-german, dar unul acceptat, culmea, de regimul Honecker. Dar noi, cei care am criticat, e drept, în genunchi, adică în surdină, acasă ori pe la mesele de restaurant, regimul comunist din România, m-am întrebat, citind acel articol, noi ne putem împăca uşor cu noua formă a societăţii în care trăim? Ne putem noi împăca uşor cu accesul unor persoane lipsite de orice merit şi pregătire la conducerea ţării? Putem noi înghiţi avalanşa de minciuni pe care o declanşează politicienii pentru a-şi acoperi incompetenţa şi necinstea? Putem noi accepta cu uşurinţă toată această pletoră de grosolănii care se revarsă de peste tot, chipurile din cauză că e democraţie? Răspunsul la toate aceste întrebări şi la altele de acelaşi calibru este nu. Doar că acest nu, nu este unul generat de obişnuinţa cu trecutul regim şi cenzurile sale, ci poate unul care vine dintr-o altă educaţie, în fond abandonată în anii noştri nu neapărat din cauza dispariţiei partidului-stat.

S-au schimbat atâtea lucruri în lume din 1989 încoace, încât căderea regimurilor comuniste nici nu mai pare evenimentul cel mai important al epocii. Sau pare şi este, dar ea este ocultată de transformările tehnice care mută lumea din ceva în altceva. Societatea însăşi, care însemna acum 40 de ani ceva, înseamnă azi altceva. Ţesătura socială se alcătuieşte astăzi altfel. Dacă acum 40 de ani – să luăm acest interval convenţional drept referinţă – societatea se alcătuia pe mici celule, astăzi ea se alcătuieşte direct la o scară mult mai mare. Manifestanţii din toamna aceasta împotriva exploatării aurului cu cianuri la Roşia Montană n-au fost adunaţi, greu, prin cine ştie ce mesaje poştale, ci cu un clic de calculator, prin facebook. Cei care s-au regăsit prin pieţele marilor oraşe, deşi nu se cunosc, fac totuşi parte din această societate, anonimă şi constituită cu ajutorul mijloacelor moderne de comunicare. E drept, îi leagă pe toţi aceeaşi convingere că exploatarea aceea nu trebuie să aibă loc, dar motivaţiile sunt diverse. Sunt diverse pentru că facebook-ul nu unifică total, aşa cum făceau, să zicem, articolele de ziar sau manifestele cu o ţintă precis precizată şi motivată. Acolo, în mulţimile care au defilat pe bulevardele Bucureştiului, am văzut pancarte care, de fapt, se băteau cap în cap, am văzut manifeste anticapitaliste alături de unele anticomuniste. Nu spun, de pildă, că în Piaţa Universităţii, cea din aprilie-iunie 1990, toţi aveau exact aceleaşi convingeri, dar parcă atunci convingerile erau mai apropiate, mai solidare în motivaţia lor, iar ţinta era mai concentrată.

Sunt multe reminiscenţe ale lumii prin care am trecut în tot ceea ce facem şi exprimăm noi astăzi, şi nu mă refer numai la cei care au fost maturi în regimul trecut, ci chiar la urmaşii acestora, ajunşi acum la maturitate socială şi civică. Odată, după căderea regimului comunist, constatam câte sechele ne-a lăsat acesta şi încercam să definesc felul în care ne-a schilodit, intenţionat fireşte, gândirea acest regim, pentru a-şi crea astfel supuşii pe care şi-i doreşte, de fapt, orice dictator şi orice dictatură. Trebuie să constat că deformările creierelor noastre se mai şi transmit celor care n-au stat sub presele vremii aceleia. Chiar dacă memoria nu se transmite, chiar dacă evenimentele se uită, şi oamenii odată cu ele, rămâne altceva, un ce nelămurit, în minţile noastre, iar reacţiile noastre ne trădează. Oricât de tare am urî noi un regim care ne-a deformat intenţionat gândirea şi mentalităţile, îi rămânem tributari, şi din păcate nu numai noi, ci şi urmaşii noştri. Cum după cuvântul urmaşi îţi vine să adaugi, odată cu Delavrancea, încă o dată cuvântul (ca-n formula „urmaşii urmaşilor noştri”), încerc să mă opun sperând că măcar urmaşii urmaşilor noştri se vor vindeca.

Dar există o mulţime de factori care încetinesc modificarea mentalităţilor, printre care acerba luptă pentru existenţă nu e ultimul. Există, apoi, comoditatea de a gândi cu formule gata compuse, gata configurate. Există nesiguranţa unor noi forme ale gândirii, teama de societatea reală, cea formată din oameni vii, în carne şi oase, cum se spune, a celor cantonaţi în omenirea virtuală, o iluzie a umanităţii de fapt.

Comparam odată casele cu oamenii, nu, nu cum vă imaginaţi, ci referindu-mă la două case lipite una de alta. Ani de zile ele au fost lipite, aşa au fost construite, alături, chiar dacă una era mai înaltă. Şi deodată, cândva, după un timp, cea scundă este dărâmată. Atunci, pe calcanul celeilalte, pe peretele care fusese unit cu al celei dărâmate, rămâne un timp conturul casei dispărute, linia acoperişului – am văzut asta nu o dată în Bucureşti – până când vremea şi intemperiile o şterg. Spuneam atunci că aşa e şi cu memoria noastră, care, până la urmă, îi uită pe cei care ne-au fost apropiaţi, deşi un timp le mai purtăm marca în suflet. Ei bine, poate că şi mentalităţile sunt ca şi urmele acelea de pe zidurile rămase în picioare, rămân o vreme şi pe urmă se transformă, odată cu trecerea timpului. Mă tem, totuşi, că aici, unde n-ar fi, poate, rău, ca viteza să fie mai mare decât în cazul memoriei şi al uitării, ea este mai mică şi ele, mentalităţile, dăinuiesc mai mult decât am sperat noi vreodată. Şi astfel, noi, cei sperând atâta în eliberarea noastră prin dispariţia unui regim care ne condiţiona împotriva voinţei noastre, rămânem atârnaţi de el chiar după ce, credeam, el a încetat să mai existe. Aici, cu acel credeam, deschid o nouă linie, pe care nu avem timp să mai mergem până la capăt: că deşi regimul comunist a încetat, nominal, să existe, reţelele lui s-au refăcut sau, mai exact, s-au păstrat, astfel încât şi dispariţia aceea nu e, poate, decât o iluzie a noastră, o vreme, poate cât chiar toată viaţa noastră. Şi aceste reţele favorizează, ori chiar forţează, încetinirea schimbării mentalităţilor.