Lexicul întrupării divine

Nu ne-am fi imaginat, dragi cititori, ca această pandemie să ne limiteze atât de mult iniţiativele şi să ne compromită proiectele prevăzute pentru acest an jubiliar, dedicat vocaţiei franciscane a sfântului Anton. Nu ne-am fi aşteptat, bunăoară, ca ceea ce părea tranzitoriu să ne condiţioneze atât de mult existenţa, să ne schimbe „agenda” şi să creeze atât de multe incertitudini. N-am fi crezut, mai curând, ca în acest an, 2020, să ne ducem, nestingheriţi, la bun sfârşit ceea ce ne-am propus? Ei bine, iată că acest sfârşit de an ne surprinde cu mai multe întrebări decât răspunsuri, cu mai multe dileme decât certitudini, cu mai multe temeri decât speranţe. Am adăugat în vocabularul nostru obişnuit cuvinte uitate în trecut, dar al căror sens profund ne-au influenţat existenţa. Mai ştim, oare, de câte ori am avut pe buze cuvântul „epidemie” sau „pandemie”? „Vulnerabilitate” sau „fragilitate”? „Frică” sau „angoasă”? „Panică”, „stres”, „nelinişte”, „slăbiciune”, „neîncredere”, „sărăcie”, „suferinţă” sau chiar „moarte”? Dar „izolare”, „carantină”, „mască” şi „distanţare socială”? Nu pare aceasta o partitură scrisă într-un registru grav? Am îndrăzni să ne gândim că totuşi cineva ar alege, dacă ar fi posibil, un astfel de moment istoric pentru a se naşte? N-ar alege, oare, o lume mai bună, mai ospitalieră, mai caldă? Dar acesta este vocabularul ce caracterizează condiţia umană nu doar acum şi dintotdeauna, doar gradaţia fiind diferită...

„S-au împlinit zilele ca [Maria] să nască şi l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei” (Lc 2,6-7). E trista constatare a evanghelistului Luca, la naşterea Mântuitorului. Nu era loc pentru Dumnezeu între oameni. O „distanţă spaţială” ne separa de lexicul divin, de iubirea, pacea, armonia, comuniunea divină. „Nu era loc”, la fel cum nici astăzi nu există loc pentru Dumnezeu, eliminat fiind din structurile reci şi fără viaţă ale unei societăţi egoiste şi lipsite de iubire. A trebuit să ne oprim pentru a ne reîntoarce la esenţial, la ceea ce consideram banal, dar nu era aşa; a trebuit să simţim cât de importantă e apropierea, doar când ni s-a impus distanţarea de un metru. Am realizat că suntem „religioşi”, doar când nu ni s-a mai permis accesul la Dumnezeu, la acel Dumnezeu pe care îl abandonasem, dar care nu a refuzat să-şi însuşească limbajul nostru, făcându-se în toate asemenea nouă, în afară de păcat (cf. Evr 4,15). Cuvântul născut din veşnicie s-a întrupat în timp, pentru a-şi însuşi precaritatea condiţiei umane, îndumnezeindu-ne. Nu ne cere nimic altceva decât să-l acceptăm în credinţă, prin adeziunea noastră la Cristos, care ne redă demnitatea de fii ai lui Dumnezeu.

În timpul Crăciunului ne este propus, în cadrul liturgiei cuvântului, nu doar o dată, şi prologul sfântului evanghelist Ioan, această frumoasă poezie teologică, ce ne introduce în misterul întrupării divine. Ochii inimii noastre rămân învăluiţi în taină, incapabili să cuprindă condescendenţa Cuvântului veşnic, lumina pe care „întunericul nu a cuprins-o” (In 1,5), dar care a întâlnit ostilitatea dezolantă a omului: „A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (In 1,11). Refuzul Cuvântului veşnic şi creator nu este un doar „fapt istoric”, din trecut, dar o realitate care se repetă constant, a cărei consecinţe le experimentăm mereu.

Dragi cititori, recunoscându-ne cu toţii fraţi, vom fi capabili să redăm lumii strălucirea divină, îngrijindu-ne de cei fragili şi dezolaţi. Aceasta este şi speranţa Sfântului Părinte, papa Francisc, exprimată în scrisoarea adresată ministrului general, părintele Carlos Trovarelli, cu ocazia aniversării a 800 de ani de când sfântul Anton a îmbrăcat franciscană. Sfântul Anton, „acest sfânt din vechime, dar atât de modern şi de genial în intuiţiile sale”, să fie un model de urmat pentru toţi, astfel încât să fie rodnic drumul spre desăvârşire a vieţii fiecăruia.

Pace şi bine!