La ce mai folosește teologia, azi, în era tehnologiei...

Poate părea curios, dar nu tinerii te întreabă la ce e bună rugăciunea ori lectura din Scriptură, la ce foloseşte religia în cultura cotidiană... Sunt întrebările părinţilor ori profesorilor lor, zvonul dinspre cancelarie fiind cel care a dominat rumoarea antireligie şi în episodul cu votarea participării la o oră, o oră a unei materii din trunchiul comun al educaţiei. E ca şi cum ai vota, în timpul zborului, la ce altitudine să zbori ori dacă ai nevoie de unul sau doi piloţi în cockpit. Ori ce cantitate de kerosen trebuie să poarte în aripi pentru a ateriza în siguranţă. M-am temut de răbufniri ale colegilor mei. Poate prea speriaţi de propria lor siguranţă au refuzat dialogul certăreţ ori poate că tocmai ceea ce i se reproşează teologiei lor i-a făcut să se aşeze în tihna răbdării. Am învăţat, în timp şi sub presiunea timpurilor, să preţuiesc clasicii gândirii. Seneca, frate de gând, scrie: „Nu ai dreptate, dragul meu prieten, dacă pui doar în seama veacului nostru păcatul destrăbălării, nepăsarea faţă de valorile morale şi alte vicii pe care fiecare i le reproşează propriei sale epoci. Sunt ale oamenilor, nu ale timpurilor”. Le-am regăsit păstrate într-o reuşită antologie de autor (Carte de citate. Asta a spus Seneca. Tu ce spui?, Editura „Seneca Lucius Anneus”, 2018, p. 9). Cu bucuria redescoperirii înţelepciunii care a construit lumea în care ne exprimăm inteligenţa în fel şi chip. E dificil să înţelegi conul de lumină în care te pune Cristos să gândeşti lumea în care stai. Dincolo de hrana cu raţiuni ale temeiurilor existenţei, teologia te obligă să priveşti raţiunea în ochi. Să nu faci abstracţie de realitate. Să-ţi măsori forţa duhovnicească nu cu lumea, ci cu limitele tale. Să înţelegi dacă tu mai înţelegi ceva în Cristos. Cât de minunat sună aceasta în cuvântul Părinţilor: „Preocupă-te şi îngrijeşte-te de voia lui Dumnezeu şi lasă-l pe Dumnezeu să-şi facă griji pentru problemele tale. Datoria noastră este să ne facem griji pentru voia sa, iar datoria lui este să-şi facă griji pentru noi” (Pr. Dionisie Tambakis, Maxime şi cugetări aghiorite. Mici secrete pentru o viaţă frumoasă de toate zilele, Editura „Egumeniţa”, 2019, p. 132).

Pare un pic forţat, dar cuprinde cea mai limpede explicaţie a nevoii de teologie, căci nu alta este teologhisirea decât grija de a afla voia lui Dumnezeu în diferite situaţii ale vieţilor noastre. Iar această voinţă de aflare a voii sale are în ea exerciţiul credinţei, ca niciun alt exerciţiu al vieţii şi al morţii. Scriu Părinţii şi merită amintit: „Una este cred în Dumnezeu, alta este mă încred în Dumnezeu. Acest mă face diferenţa.

Cred în Dumnezeu înseamnă că eu cred în existenţa sa. Şi mă încred în Dumnezeu înseamnă că îmi pun nădejdea în el, aşa cum spunem şi noi despre vreun cunoscut (...) Şi diavolii o au pe prima şi cred în existenţa lui Dumnezeu şi se cutremură, dar nu o au pe a doua, de aceea nu se încred în el cu iubire ca într-un părinte” (Maxime şi cugetări aghiorite…, p. 132-133). Poate de aceea, atunci când privim spre nevoia de teologie în cotidian, avem nevoie de confirmarea încrederii noastre în Dumnezeu.

Din acest punct de vedere, cei care insistă pe comploturi şi alianţe care conduc istoria, anulează puterea lui Dumnezeu, se fac vinovaţi de arianism, dacă vrem neapărat o încadrare, luptând cu întruparea Domnului Isus Cristos. Este în linia discursului teribil şi teribilist al vremii de acum. Să anulezi divinul de dragul rating-ului social. Să-l dezîntrupezi de Cristos ca să poţi hrăni idolii zilei, secundei, efemerei secunde de popularitate calpă. Ori teologia se supune teribilei culturi a revelaţiei. „În definitiv – zice Cristian Muntean, poetul –, tot ce e chemat omul să trăiască ţine de revelaţie.

Memoria noastră este doar o oglindă aburită pe care Dumnezeu o trezeşte din nou la viaţă” (Cristian Muntean, Oglindiri în acuarelă, Libris, 2019, p. 97; 99). Lumea are nevoie, dintre toate exerciţiile pe care teologia le propune, de cel mai amplu şi mai migălos dintre ele: simplificarea. Dacă este să-i dăm crezare lui Seneca, începem să lămurim coordonatele unei memorii teologice a lumii, de care nu ţinem aproape deloc cont. El scrie: „Virtutea trebuie să pună mâna şi să aducă la realitate lucrurile ce le-a gândit” (Seneca, op. cit., p. 65). Nu consună spusa lui cu cântarea lui David: „Te iubesc, Doamne, tăria mea, Doamne, stânca mea, fortăreaţa mea şi eliberatorul meu”? (Ps 18 [17],1). Cum ne vine în ajutor sfântul Ioan Scărarul, care, în Cuvântul către Păstor (95), scrie către noi: „Cu stăruinţă, rogu-te, nu-i iscusi pe cei simpli întru întortocherile gândurilor celor măiestrite, ci mai vârtos, de-ţi este cu putinţă, întoarce pe cei întortocheaţi întru simplitate, lucru mai presus de închipuire!”. Dacă vreţi a teologhisi în epoca tehnologizării, inclusiv a teologiei, înseamnă a te apropia cu duhul smereniei creatoare de cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lumii peste care este Dumnezeu. Prea ades, în ultimii ani, au contat tezele de doctorat, efuziunile zis academice, încadrările şi dezîncadrările din funcţiile educaţionale ale universităţii ori Bisericii. Un duh nou avem nevoie să reaprindem în inimile noastre. Un rug nou, nestins de orgolii ori interese de castă, viu şi legat de el, Dumnezeul nostru ce nu conteneşte să curgă teologie în venele Bisericii, trupul său. Desculţi, pe Carmelul nădejdii, înveşmântaţi în toga smerită a ascultătorului de revelaţie, să reînvăţăm să aducem jertfa Dumnezeului celui viu. Orice bucurie că ni se aprinde jertfelnicul ţine de harul de sus, de dorinţa lui Dumnezeu de a ne mântui sufletele.

În miezul acestei lumi e nevoie de voia lui, tăcut ascultată, rostită cu duioşia crucii, înveşmântată în cea mai curată limbă a rostirii, cultivată prin propria noastră faptă. Avem de dat mărturie dinaintea oamenilor că Dumnezeul nostru nu e ca lumea, plină de hachiţe şi schimbări ale regulii de mântuire în timpul vieţilor noastre. Poate că e momentul să spunem mai atent şi mai conştienţi noi înşine că întreaga cercetare din lume descoperă legile aşezate din veşnicie de Dumnezeu zălog existenţei noastre şi că, în fiecare formulă de cunoaştere fizică ori chimică a universului cunoscut, el este constanta care validează formula. Chiar dacă pare de neglijat ori de aruncat la groapa de gunoi a gândirii lumii în care tehnologizăm vieţile noastre, teologia rămâne darul de a gândi în Dumnezeu la lume. Un dar nesperat într-o vreme a deznădejdilor care ne aduc depresii şi moarte. Noi ştim că a înviat! Şi asta face din el constanta absolută a oricărei cunoașteri.