Jubileul se termină, mesajul său continuă…

„Preaiubiți frați și surori în Cristos, la sfârșitul Anului Jubiliar al Milostiviri mulțumim cu bucurie lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, pentru că în acest an de har «ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cerești, în Cristos» (Ef 1,3). Tuturor oamenilor le-a fost oferit un timp prețios de milostivire și de convertire. Exprimăm recunoștința, bucuria și gratitudinea noastră pentru toate harurile primite.

         Pentru toate acestea aducem mulțumirea noastră lui Dumnezeu, bogat în milostivire și iertare. Bucuria și mulțumirea noastră ne-o exprimăm folosindu-ne de cuvintele Fecioarei Maria, Mater Misericordiae. Când milostivirea lui Dumnezeu, care se extinde din generație în generație, cerem Domnului să continue să-și arate și să reverse milostivirea sa asupra lumii întregi, ca roua dimineții”. Cu aceste cuvinte din Cântarea Magnificat, la sfârșitul rugăciunii după Împărtășanie, Preasfințitul Episcop auxiliar al Diecezei de Iași, Aurel Percă, a încheiat celebrările jubiliare și a închis Poarta Sfântă din Anul Milostivirii la Sanctuarul Marian de la Cacica.

         În Scrisoarea Pastorală, cu prilejul celebrărilor închiderii Porților Sfinte din Dieceza noastră, Episcopul titular la Diecezei, Preasfinția sa Petru Gherghel scria: Anul Jubiliar al Milostivirii se încheie, milostivirea lui Dumnezeu continuă.

         Aceste cuvinte ale Păstorului Diecezei sunt un îndemn de a continua drumul nostru de convertire. Noi, care am cunoscut și am experimentat milostivirea lui Dumnezeu într-un mod deosebit, trebuie să continuăm lucrarea cea bună.

         În acest timp, când Poarta Sfânta s-a închis, iar înaintea noastră s-a deschis o cale pe care am putea să o numim fără greș Calea Milostivirii, ar fi firesc ca fiecare dintre noi să-și pună această întrebare: De acum, ce anume va trebui să facem? (cf. Fap 1,37).  Răspunsul îl avem în săvârșirea faptelor de milostenie trupească și sufletească, a acelor fapte prin care noi dăm un chip concret carității și milostivirii noastre față de frații noștri. În întregul An al Milostivirii,  Biserica ne-a îndemnat să medităm și să punem în practică aceste fapte, iar acum la sfârșitul Anului Jubiliar, ne întrebăm: oare, prin ce s-a schimbat viața mea? Cum am urmat acel îndemn: Să fim milostivi ca Tatăl? Sunt conștient că a fi milostiv ca Tatăl pare o cerință peste puterile noastre,  care de cele mai multe ori ne simțim obosiți, zdrobiți de situațiile întâmpinate în viață și uneori mult prea grele pentru noi. Cum să fii milostiv în familie, casă a milostivirii? Cum să fii milostiv față de cei bolnavi, săraci, cei închiși, străini…?  Sunt întrebări care mă pun în dificultate, și mă fac să-mi dau seama că am nevoie de „un timp suplimentar”, pentru a reuși să pun în practică cele cerute de acest An al Milostivirii. Jubileul a fost un semn al deschiderii spre solidaritatea umană, un semn care ne amintește de acele valori care sunt puse în joc pentru mântuirea noastră, și în același timp sunt o invitație de a ne continua calea spre întâlnirea lui Cristos.

         Da, s-a închis o Poartă, pentru ca noi ieșind din propriile noastre scheme să pășim pe o cale nouă: calea milostivirii. Făcând acest pas vom trăi viața noastră la timpul prezent, mereu conștienți că nu am ajuns la sfârșit, că nu am dobândit încă răsplata celor care perseverează până la sfârșit. Afirmând că milostivirea este o cale, însemnă să recunoaștem că milostivirea este și trebuie să devină pentru noi un stil de viață, făcut din alegeri concrete, trebuie să fie un mod obișnuit de acționa, de a reacționa, de a ne pune în relație cu ceilalți de lângă noi. Trebuie să revedem felul nostru de a ne comporta, alegerile pe care le facem în fiecare zi și motivația lor. Toate acestea nu sunt și nu ar trebui să fie pentru noi o noutate, ele sunt doar întruparea învățăturii Evangheliei în viața noastră. A-l urma pe Cristos, a fi creștini, nu însemnă a aparține unei confesiuni, unei bisericii, a avea o teseră, a plăti o contribuție, a te înscrie într-o asociație. Însemnă a-l urma pe Cristos, a merge după El: «Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea și să mă urmeze» (Mc 8,34). De fapt, «creștin nu se naște, se devine» (Tertulian, Apologeticum XVIII, 5). Trebuie să conștientizăm că această urmare despre care vorbește Isus nu este una ușoară; uneori mai șchiopătăm, mai cădem, dar suntem siguri că aceasta este calea pe care trebuie să mergem. Când am început Jubileul am trecut printr-o Poartă, acum că Jubileul s-a sfârșit să ne punem în mișcare, să mergem pe cale, având încredere în cuvintele lui Isus: «Eu sunt calea, adevărul și viața» (In 14,6).

         Aș vrea să cred, că acest An Jubiliar al Milostivirii a imprimat adânc în sufletele și în viața creștinilor conceptul de cariate și de iertare ca act al milostivirii, așa cum învață Sf. Paul afirmând despre caritate că este cea mai mare dintre virtuți (cf. 1Cor 13,13), iar apostolul Ioan vorbind de piatra unghiulară a carității adevărate, îndemnă: «Copii, să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta și adevărul» (1In 3,18).

         De aici, de la Cacica, din Sanctuarul Maicii Domnului, Mater Misericordiae, noi frații franciscani conventuali, care în timpul Anului Milostivirii v-am primit, v-am ascultat durerile și necazurile, v-am dat posibilitatea să vă împăcați cu Dumnezeu prin Taina Sfintei Spovezi și, împreună, am celebrat Sacramentul Iubirii lui Dumnezeu față de oameni la Jertfa Sfintei Liturghii, tuturor celor care au ales să treacă prin Poarta Milostivirii de la Cacica,vă mulțumim și îndrăznim să vă adresăm un ultim îndemn, folosindu-ne de cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur:

«Începutul și sfârșitul virtuții este dragostea, și orice virtute pe ea o are ca rădăcină, și scop, și vârf al tuturor bunurilor. Și dacă ea este începutul și sfârșitul bunurilor, apoi ce poate fi deopotrivă cu ea» (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia XXIII, p.440). «Iubirea, este chipul propriu pe care îl poartă ucenicii Domnului, pecetea robilor lui Dumnezeu, semnul după care sunt recunoscuți apostolii: Întru aceasta vor recunoaște toți că sunteți ucenicii Mei. Întru ce? A vorbit cumva despre minunea învierii morților, despre vindecarea leproșilor ori despre alungarea diavolilor? Nicidecum, căci el spune, lăsându-le deoparte pe acestea: Întru această vor recunoaște toți că sunteți ucenicii mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții (In 13,35).  Căci unele ca acelea sunt numai daruri ale harului venit de sus, pe când iubirea este izbânda stăruinței omenești. Și, îndeobște, noblețea cuiva nu iese la iveală prin darurile primite de sus, cât mai degrabă prin izbânzile obținute cu propriile sale eforturi. Pentru aceasta a spus Hristos că ucenicii săi nu sunt recunoscuți după minunile înfăptuite, ci după dragoste» (Despre necunoașterea lui Dumnezeu, cuvântarea I, pp.16-17).

         Concluzie: Anul Milostivirii a fost anul în care am primit cu bucurie vestea cea bună a credinței, a carității și a operelor milostivirii. Mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru toate, și amintindu-ne cu drag de chipul blând a Papei Ioan Paul al II-lea, ne însușim cuvintele sale: «Să mergem înainte cu speranță! Pasul nostru trebuie să fie tot mai decis pe căile lumii» (Novo Millennio Ineunte, 58).  Deo gratias!

______________________________________________

(Articol preluat de pe https://crestinsedevine.wordpress.com)