A iubi doar adevărul

„Băiatul se trezise din moarte şi afirmase că părinţii fericitului Anton erau cu totul străini de crima săvârşită. Prin urmare, ei au fost achitaţi şi eliberaţi din închisoare. Fericitul Anton rămăsese alături de ei toată ziua aceea; apoi, mai spre seară, ieşise din Lisabona şi dimineaţa următoare se întorsese la Padova” (Bartolomeu din Pisa, Viaţa sfântului Anton).

Sfântul tuturor ce poartă de grijă propriilor părinţi. O deosebită scenă, regăsită în cel de-al treilea basorelief de marmură ce înconjoară Arca sfântului Anton. Sfântul nostru este reprezentat într-o sală de judecată, undeia apărarea, nimănui altuia, decât unor rude de-ale sale, printre care chiar părinţii săi. Ca familia sa să fie reclamată într-o crimă atât de odioa să, în împrejurări cu totul străine şi nevinovate, este o informaţie demnă de crezare, din moment ce această dramă cu final fericit, petrecută acum multe secole în urmă, are un loc aparte în cateheza evanghelică ce are ca sursă de inspiraţie viaţa Sfântului nostru. Suntem purtaţi pentru o singură dată în „spaţiul privat” al sfântului Anton. El se despoaie de faima de taumaturg vestit şi universal pentru a-şi asuma din nou starea de fiu şi frate binevoitor faţă de cei dragi ai săi, puşi în situaţia să îndure o nedreptate. La Lisabona, rudele şi părinţii săi sunt acuzaţi de uciderea unui băiat, al cărui cadavru a fost găsit în grădina casei lor. Sfântul, potrivit cronicilor vremii, este informat – printr-un dar al lui Dumnezeu şi printr-o extraordinară simţire – şi le apare, în mod miraculos, celor dragi ai săi. Rămâne adâncit vreme de câteva ceasuri în sentimentele cele mai fireşti, aceleaşi sentimente care l-au făcut atât de uman, şi obţine de la Dumnezeu harul ca victima, pentru un moment, să poată reveni printre cei vii pentru a da mărturie despre adevărul celor întâmplate. După care Anton se întoarce în propriul convent, probabil la Padova. Şi cine ştie în câte alte cazuri asemănătoare, petrecute cu diferite persoane, el nu s-a făcut prezent, fie în viaţă, cât şi după: iată de ce „ne vorbesc şi zidurile”, aşa cum bine ne-o dovedeşte basorelieful adus în discuţie.

Confraţii de odinioară ai sfântului Anton au dorit să-l înfăţişeze pelerinilor ca pe un duşman al minciunii, mărturisitor al lui Isus Cristos şi al adevărului fără resturi şi rezerve, pe care el îl proclamase prin biserici şi pieţe, dinaintea papei Grigore, în faţa convingerilor eretice sau în faţa trufiei ipocrite a unor clerici, în prezenţa vărsătorului de sânge Ezzelino sau altor ticăloşi de teapa acestuia. Un adevăr pe care îl tot propune – atunci şi acum – oricărui penitent onest, care trebuie să recunoască în faţa lui Dumnezeu fiecare păcat, pentru că doar astfel, mărturisind fără nicio reţinere totul, să poată obţine iertarea şi starea de pace. Să privim cu luare aminte scena noastră: în mijloc, două personaje cu trăsături încordate şi greu încercate, Martin şi Maria, imploră plini de încredere pe fiul lor Ferdinand, pentru ca adevărul nevinovăţiei lor să iasă la iveală; mâinile împreunate ale mamei ajung să atingă mâneca fiului, aşa cum doar o mamă poate face. Iar fiul „zboară” la ei, se face prezent, răspunzând la aceeaşi chemare ce l-a făcut pe Francisc din Assisi să le apară fraţilor săi aflaţi departe sau părintelui Pius de Pietrelcina să viziteze, în duh, persoanele aflate în suferinţă; cine vrea cu adevărat, ştie foarte bine cum „să se pună în pielea” celuilalt pentru ca distanţele şi obstacolele să dispară. Nu există depărtări, dacă există empatia lui Cristos. Însă e nevoie să avem acea puritate a inimii care l-a făcut pe sfântul Anton să afirme: „Adevărul este cel mai mare şi cel mai de preţ dintre toate lucrurile. Întreg pământul invocă adevărul şi cerul îl binecuvântează”. Să educăm la a iubi adevărul, întrucât doar acesta oferă statornicie: ce frumoasă provocare educativă! Sfântul Anton, admirând nevinovăţia celor mici, scrie: „Ia aminte: când se trezeşte copilul, în leagănul său, plânge; dacă este gol nu se ruşinează; nu face răul semenului său, nu poartă ranchiună, nu ţine duşmănie pe nimeni, nu pune etichete persoanelor”. Ştie să spună, în schimb, „da” şi „nu” aşa cum ne-o cere Evanghelia, fără părtinire, fără răutate. Ştim foarte bine, noi cei maturi, că toate celelalte – de la bârfe până la cele mai argumentate opinii – reprezintă sursa tuturor necazurilor noastre. Ar trebui să trăim, aşadar, cu minciuna, cu falsitatea sau cu ceea ce ne este mai comod? Benedict al XVI-lea, într-o întâlnire a Vicariatului Romei, a îndemnat „să spunem nu, cu toate sacrificiile pe care le reclamă acest fapt, să spunem nu, aşadar, acestui tip de cultură în care nu contează adevărul, ci doar senzaţia, spiritul de calomniere şi de prăpăd, o cultură ce nu are în vedere binele”. Minciuna şi moralismul merg, de multe ori, mână în mână, victimele lor fiind adesea informările, relaţiile interpersonale sau chiar relaţiile educative. Anton ne aminteşte că mama tuturor minciunilor este negarea lui Dumnezeu, adică să trăim ca şi cum el nu ar exista, cu o exagerată preocupare pentru ceea ce numim noi „bunăstare”.

Am citit zilele acestea o frază aparţinând lui Gandhi, o frază ce mi s-a părut un sfat bun în străduinţa de fiecare zi de a fi mai oneşti şi adevăraţi cu cei din jur, pentru a face răul cel mai mic posibil: „Omul are doi ochi şi două urechi, şi doar o singură limbă; pentru acest motiv ar trebui să spunem doar jumătate din ceea ce vedem şi auzim”. Dar şi cărţile sapienţiale ale Bibliei, faimosul text creştin Imitaţiunea lui Cristos şi mesajul sfântului Francisc din Assisi spun acelaşi lucru de foarte mult timp.