Isus şi politica

Tema relaţiei lui Isus cu politica a frământat adesea creştinătatea, dând naştere la degenerări şi echivocuri. Potrivit Bibliei, Isus este sever cu cei puternici, de exemplu, numindu-l „vulpoi” pe regele Irod Antipa (cf. Lc 13,32). Puterea îşi dezvăluie chipul său diabolic în ispitirile lui Cristos, atunci când diavolul i-a spus: „Îţi voi da toată autoritatea şi gloria lor, pentru că mie mi-a fost dată şi o dau cui vreau” (Lc 4,6).

Cristos nu corespunde aşteptărilor politice ale iudeilor, iar codul autorităţii pe care îl propune este contrar celui promovat de sistemele politice: „Regii neamurilor domină peste ele, iar cei care-şi exercită autoritatea asupra lor sunt numiţi binefăcători. Însă voi nu fiţi aşa; dar cel mai mare dintre voi să devină precum cel mai tânăr, iar cel care conduce, precum cel care slujeşte” (Lc 22,25-26).

La ultima Cină, Domnul însuşi se defineşte pe sine prin aceste cuvinte: „Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte” (Lc 22,27).

Totuşi, Isus recunoaşte o consistenţă şi o legitimitate puterii politice şi economice, atunci când este întrebat de către adversarii săi: „Spune-ne, aşadar, ce părere ai: este permis sau nu a da tribut Cezarului?” (Mt 22,17). Folosindu-se de o monedă ca semn, pe de o parte, Isus recunoaşte că ea stă sub pecetea împăratului, având sfera ei de autonomie; pe de altă parte, face aluzie la imaginea de pe monedă, care presupune o a doua componentă ca fiind implicită: omul însuşi este „creat după chipul lui Dumnezeu” (Gen 1,27) şi este definit de legătura radicală cu el: „Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu!” (Mt 22,21).

Problemele precum sărăcia, corupţia, nedreptatea nu l-au lăsat indiferent pe Isus, el preocupându-se cu o iubire nepărtinitoare de diferitele probleme sociale ale timpului său. Prin cuvintele şi operele sale, Isus face prezentă împărăţia lui Dumnezeu: o împărăţie a dreptăţii, a iubirii şi a păcii, care depăşeşte orice apartenenţă politică şi condiţie socială.