Între Baraba şi Cristos

E duminică. Păşim liniştiţi, senini. Se spune că ni se numără paşii până la biserică. Nicio teamă nu ne înfioră elanul. Oare ne punem problema că pe undeva sunt creştini care, înaintând înspre lăcaşul de cult, sunt pândiţi de prigoană şi de moarte? Că la fiecare cinci minute credinţa se topeşte în flacăra martiriului? Ne mai amintim oare că şi prin această parte a planetei, până acum câteva decenii, închisorile au rotunjit aure de sfinţi?

Suntem din ce în ce mai rapid conectaţi la informaţii de tot felul. Dar pierdem – ori ni se furnizează parţial – esenţialul. Şi, drept urmare, derutaţi, ne opacizăm capacitatea discernământului: pentru cine optăm, pe cine votăm: pe Baraba ori pe Cristos? Uităm sau nu mai înţelegem Adevărul!

Vedem vâlvătaia care a cuprins câte o catedrală. Auzim de prigoane religioase. Dar pliurile realităţii ne rămân înceţoşate, ori intenţionat ni se înceţoşează. Detaliile ne scapă ori ni se fac scăpate… Ce se mai întâmplă cu creştinii de prin Coreea de Nord ori de prin China? Mai există? Se explică violenţa prin lipsa de educaţie care împinge la fundamentalisme. Dar pentru cele peste 50 de biserici creştine incendiate în Norvegia din 1992 până în 1996, pe cine să dăm vina?

La asasinarea Brâncovenilor de către sultanul otoman Ahmed al III-lea a asistat, neputincios şi îngrozit, şi italianul Andreea Memno, alături de ambasadorii Angliei, Franţei, Imperiului Habsburgic. Reprezentantul Republicii Veneţiene avea să descrie amănunţit moartea celor şase martiri care strigau: „De legea creştină nu mă las!”.

Noi asistăm, virtual, la crimele făţişe împotriva creştinilor. Cât de neputincioşi sau sensibilizaţi suntem? Deunăzi, la radio se anunţa că, în lume, opt creştini pe zi sunt eliminaţi violent. Când un cetăţean american negru este sugrumat, se revoltă toată planeta. Cine mai ştie ceva despre creştinul sugrumat prin Irak sau prin Eritreea, prin India sau Somalia? Şi cine se mai revoltă, dacă află despre persecuţia creştină inimaginabilă din ţări în care totalitarismul devine lespede de mormânt pentru credinţă? 260 de milioane de creştini suferă pe planetă o prigoană îndârjită precum în primele veacuri de după Cristos. Nigeria „se mândreşte” deja anul acesta cu 1350 de martiri! Şi în alte părţi, mii de preoţi şi pastori sunt răpiţi şi ucişi. Sute de biserici sunt închise ori distruse. Bătăi, ameninţări cu moartea sau chiar moartea, jefuirea caselor, strămutarea, întemniţarea… totul pentru simplul fapt de a fi creştin. Statisticile sunt doar vârful aisbergului. Suferinţele nu se contabilizează. Un număr are dedesubt alte cifre şi zerouri. Milioane de istorii zidite pe credinţă. Credinţa în stil brâncovenesc, curajul de a privi sângele curgând din trupul copilului tău, aşteptând să-ţi simţi şi propria viaţă retezată de ura satanică, de bezna anticreştinismului.

E duminică! Taina fărădelegii, a violenţei se petrece (aparent!) departe. Prin decizii politice, Europa „nu mai are rădăcini creştine”, aşa cum se încercase o definire constituţională a continentului. Iar la Bruxelles s-a inaugurat expoziţia „Islamul este şi istoria noastră”. Totuşi, la nivel internaţional se încearcă o conştientizare a acestor fenomene. La 22 august 2019, ONU proclama o zi internaţională a persecuţiei religioase, iar unele state sau instituţii au adoptat decizii asemănătoare cu referiri specifice la creştini.

De cine ar trebui să apărăm creştinismul? Oare în inimile noastre nu se învechesc nerăsfoite paginile Bibliei, în timp ce crucea se pleacă în penumbră? Nu cumva cetatea este năruită pe dinăuntru, în fiecare dintre noi, dar şi în marile cetăţi ale acestei lumi, în care confortul civilizaţiei vătuieşte utopiile totalitare?

E duminică! Să ne bucurăm conştienţi, lucizi, treji de sărbătoarea binecuvântă ce ne este dată! Şi să nutrim speranţe că întreaga omenire se poate trezi prin decizia care stabileşte în calendar o zi dedicată comemorării şi solidarităţii cu victimele creştinismului.