Întâlniri ce schimbă viața

În istoria personală a fiecăruia există experiențe și situații, imagini sau cuvinte, dar mai ales persoane care ne-au marcat și au rămas ca niște repere la care facem referință și acum după trecerea timpului. Sunt ca niște puncte de cotitură care poate ne vorbesc și ne spun: de aceea sunt acum ceea ce sunt. Încă mai este loc în fiecare pentru astfel de întâlniri. În viața sfântului Francisc de Assisi întâlnirea leproșilor și experiența din fața răstignitului din San Damiano sunt considerate ca fiind două puncte de cotitură, două astfel de momente care au marcat decisiv procesul de convertire al acestui tânăr aflat în căutarea unui sens în viață. Se spune că mai întâi ar fi descoperit o lume a leproșilor, că i-a întâlnit în condiția lor existențială cea mai de jos: i-a cunoscut, a trăit cu ei, s-a îngrijit de ei, i-a înțeles. Asta l-a marcat pentru totdeauna și l-a schimbat. El însuși va scrie la sfârșitul vieții în Testament referindu-se la experiența sa printre leproși: „Ceea ce la început mi se părea amar s-a transformat [pentru mine] în dulceața sufletului și a trupului„ (2Test 3: FF 110).

Tot cam atunci, pe la începuturile convertirii sale (1205-1208), se atestă că era în curs o experiență pe care Francisc o făcea în fața unui răstignit dintr-o bisericuță dărăpănată, pe nume San Damiano (2Cel 10: FF 593). Aici își petrecea o parte din timpul său în meditație și rugăciune. Aici căuta să-și dea un sens la ceea ce începuse să se petreacă în interiorul său de o vreme și să-și elucideze calea de urmat pe mai departe. Aici însă mai are loc o întâlnire care îi va fi schimbat viața: l-a întâlnit pe Cristos în mod personal. Francisc face această experiență în fața unei reprezentări devenite printre cele mai celebre iconizări ale misterului răscumpărării: răstignitul din San Damiano. Imaginea deosebită păstrată și astăzi în bazilica Santa Chiara din Assisi, reprezintă un Cristos triumphans, care pare că a trecut deja de suferință, a trecut și prin moarte, iar acum ni se înfățișează în slava sa. Pe acest Isus îl numește Francisc Dumnezeu preaînalt și glorios. Într-o astfel de prismă i-a perceput și pe leproși văzând în chipul lor sărac, suferind și marginalizat, chipul lui Cristos care a îmbrăcat condiția umană ca să o ridice în mărire.

Biografii spun că în fața acestui răstignit primește și revelația de a merge și a „repara” Biserica lui Cristos (3Comp: FF 1411). La început tânărul Francisc nu deslușește clar o astfel de misiune și, se spune, începe să repare la propriu biserici, San Damiano numărându-se printre ele. Ulterior înțelege că el însuși trebuie să devină ca un pilon care susține Biserica. Astfel viața lui s-a schimbat, viața lui a luat o întorsătură. Dar pentru asta a fost nevoie de o întâlnire; a fost nevoie și de a doua. Totul poate începe prin astfel de experiențe.

Sunt unele situații în care un cuvânt ne-a marcat în mod deosebit. Au fost momente în istoria noastră personală în care poate am perceput o lumină specială care ne-a transformat. Au avut loc întâlniri care au schimbat ceva în noi, sau imagini care ne-au marcat pentru totdeauna. E posibil că și astăzi facem referință la ele și ne spunem: acel eveniment a avut pentru mine o semnificație aparte; acea trăire continuă să îmi vorbească și să mă provoace și astăzi. Într-un astfel de mod putem înțelege și invitația enigmatică a lui Francisc venită dinspre răstignit. Forța expresivă a lui Isus glorificat l-a pătruns așa de mult încât a provocat în el schimbarea. Tot biografii spun că acest episod l-a marcat atât de profund încât nu putea să se exprime mai bine decât prin cuvintele așa numitei Rugăciuni din fața răstignitului:

„Preaînalte și slăvite Dumnezeule,

luminează întunericul inimii mele

dă-mi credință dreaptă,

speranță sigură și dragoste desăvârșită,

înțelepciune și cunoaștere, Doamne,

ca să împlinesc sfânta

și adevărata ta poruncă. Amin„ (PCr: FF 276).

Francisc aflat la ceas de cumpănă, am putea spune în noaptea cea mai obscură a alegerii de viață, are pe buze aceste cuvinte. E o invocație care ar trebui clasificată printre rugăciunile discernământului creștin. El cere de la Dumnezeul cel Preaînalt lumină și înțelepciune pentru a-i face voia, dar mai cu seamă cere credință, speranță și dragoste. Trei virtuți numite de tradiție teologale, trei atitudini ce fundamentează viața creștină. Credința mă ajuta să am încredere în celălalt. Speranța mă ajută să privesc dincolo de mine însumi. Iar dragostea mă ajută să privesc în profundul ființei mele și să dau un răspuns personal acelui Cineva pe care l-am întâlnit. În definitiv dragoste este ceea ce omul caută de fapt. El se realizează și crește, se schimbă și evoluează dacă iubește și este iubit.

Asta este experiența lui Francisc făcută din întâlniri ce au generat schimbare în viață. I-a întâlnit pe leproși. Acești marginalizați ai societății însă au devenit pentru el semenii săi. Apoi l-a întâlnit pe Cristos în fața căruia se ruga cu aceasta frumoasă și profundă rugăciune dinaintea răstignitului. Asta poate fi experiența de actualitate a oricărui om căci pe săraci, pe marginalizași și pe bolnavi îi vom avea tot timpul cu noi. Rugăciunea lui Francisc din San Damiano poate fi model de rugăciune și astăzi, mai ales îi clipele de nehotărâre sau înaintea alegerilor importante. Ba mai mult, ea poate fi recitată în orice moment, în fața celor mai banale alegeri dar cărora vrem să le dăm importanță.