Împărtăşirea credinţei

Uneori trăim bucuria de a putea împărtăşi cu ceilalţi darul credinţei, în acele întâlniri şi conversaţii în care ne putem asculta unii pe alţii, vorbind despre Dumnezeu şi despre lucrarea sa în viaţa noastră. Ce urmează unei astfel de experienţe, o ştie fiecare, dar din ce am putut constata, în general, trăim măcar pentru câteva momente, altădată pentru perioade mai lungi, un profund sentiment de comuniune şi de bucurie, de reînsufleţire şi îmbogăţire a propriei credinţe.

Această trăire ne ajută să înţelegem starea la care se referă şi sfântul Ioan în prima sa scrisoare: „Ceea ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit, cu privire la Cuvântul vieţii, ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă pentru ca şi voi să aveţi comuniune cu noi, iar comuniunea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos. Vă scriem acestea pentru ca bucuria noastră să fie deplină” (1In 1,1-4).

Prin natura ei, credinţa cere să fie împărtăşită pentru a produce bucuria comuniunii. De altfel, apostolul Ioan experimentase în cadrul grupului celor doisprezece discipoli ai lui Isus bucuria împărtăşirii credinţei şi, fără îndoială, că acest lucru i-a rămas adânc întipărit în memorie. Evanghelistul Marcu relatează că, într-una din zile, „apostolii s-au adunat la Isus şi i-au povestit toate câte au făcut şi ce au învăţat” (Mc 6,30).

Un alt amănunt important al împărtăşirii credinţei îl aflăm în Faptele Apostolilor, acolo unde se relatează că bătrânii, cărturarii şi capii poporului s-au adunat la Ierusalim să ţină sfat datorită faptelor şi învăţăturii lui Petru şi Ioan; aceştia tocmai vindecaseră un olog din naştere şi vorbeau cu îndrăzneală despre învierea lui Isus. Relatarea continuă astfel: „Văzând îndrăzneala lui Petru şi a lui Ioan şi ştiind că sunt oameni fără învăţătură şi necunoscători, au rămas uimiţi. Îi recunoşteau că fuseseră cu Isus. Şi chemându-i, le-au poruncit să nu mai vorbească absolut deloc şi să nu mai înveţe în numele lui Isus. Dar Petru şi Ioan le-au răspuns: «Judecaţi voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai degrabă de voi decât de Dumnezeu. Căci noi nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit»” (Fap 4,13.17-20).

În general, celebrările religioase la care participăm încearcă să răspundă nevoii noastre de împărtăşire a credinţei, dar, întrucât acestea nu le permit tuturor celor prezenţi să-şi exprime lucrarea lui Dumnezeu în viaţa lor, sunt necesare alte momente care să favorizeze împărtăşirea credinţei. Ele pot avea loc în propriile familii, într-un cerc de cunoştinţe şi prieteni, în grupuri de rugăciune sau de formare creştină, în cadrul colocviilor spirituale, al catehezelor, pregătirilor la primirea sacramentelor, pelerinajelor şi aşa mai departe.

Acest suport al împărtăşirii bunurilor spirituale este cu atât mai necesar în cadrul comunităţilor creştine, cu cât cultura şi societatea în care suntem chemaţi să trăim credinţa nu prezintă niciun interes în privinţa acestora, fapt consemnat şi de părintele iezuit François Varillon în cartea Umilinţa lui Dumnezeu: „Dacă sunt tentat să nu le mai vorbesc altora despre Dumnezeu, este pentru că nu-mi mai vorbesc mie însumi despre el… Dar tentaţia cea mai mare survine atunci când mi se pare că nu constat nicăieri în jurul meu vreun pic de atenţie acordată lui Dumnezeu, vreun fel de interes manifestat pentru el... În epoca noastră se afirmă prea repede şi prea sumar că oamenii sunt surzi. E drept că întotdeauna sunt un pic; dar niciodată la modul absolut. Neînţelegerile abundă. Se ajunge să fie tragice. Dar dezumanizarea nu e decât o limită: atât timp cât omul este om, este dorinţa lui Dumnezeu să-l facă om. Aceasta este cel puţin credinţa mea. Nu vreau să risc să fiu mai mut decât sunt oamenii surzi”.