Iluzia simplităţii

Am cam început să ne temem de simplitate. Simplitatea nu mai atrage, pentru că nu o poţi întoarce pe toate feţele pentru a o cerceta, invidia sau spiona. Cam aceste trei atitudini ni le insuflă modul alternativ digital de a trăi. Cum să fii simplu, când vine vorba de a fi mereu curios de soarta aproapelui cu care îţi împărtăşeşti soarta digitală? Prezenţa în mediul digital ne-a alterat un pic percepţia în ceea ce priveşte relaţionarea. Dincolo de faptul de a „arăta”, suntem mereu interesaţi şi preocupaţi de celălalt, în aşa fel încât uitam ce e al nostru. Chiar şi la nivel de credinţă. Chiar dacă pare paradoxal să spui asta când tot mai la modă este să vorbeşti despre „întoarcerea la esenţial”, despre „descoperirea propriei fiinţe” şi câteva alte expresii care sună atât de forţate, încât îţi dai seama că nu o să te ajute cu nimic. Ca şi cum am avea nevoie de nu ştiu câte „treziri spirituale” pentru a ne da seama că nu „trăim în viaţa noastră” sau nu suntem pe deplin conectaţi cu „iubirea divină”. Am pus în ghilimele expresiile care sunt tot mai comune şi, în acelaşi timp, tot mai îndepărtate de un adevăr simplu din viaţa noastră: nu mai ştim să vorbim despre credinţa noastră. Sau mai bine zis, vorbim despre credinţa noastă într-o limbă care nu este a ei. De parcă toată moştenirea noastră spirituală şi liturgică ar fi atât de învechită, încât nu mai poate reda esenţialul. Nu avem nevoie de creativitatea literară a misticilor, dar sigur avem nevoie de sinceritate şi claritate. Sinceri pentru a recunoaşte că, uneori, ne complicăm inutil atât trăirile interioare, cât şi felul în care arată experienţele noastre zilnice.