Ignaţiu Teoforul

O tradiţie pioasă spune că Ignaţiu (sărbătorit la 17 octombrie, în Calendarul romano-catolic) ar fi fost acel copil pe care l-a pus Mântuitorul în mijlocul apostolilor, atunci când le-a spus: „Oricine primeşte un copil în numele meu, pe mine mă primeşte” (Mt 18,5). Informaţia apare la Simeon Metafrastul în Martiriul sfântului Ignaţiu. Unii cred că ar fi fost de neam grec, alţii că ar fi fost sirian şi că s-ar fi numit în tinereţe Nurono, nume care, ca şi latinescul Ignaţiu (de la ignis = foc), are sensul de „înflăcărat”. Contemporanii şi urmaşii îi acordă supranumele de theofóros. E o chestiune de accent aici. Ignaţiu îşi dă singur în epistole, în formula de prezentare, numele de theofóros, cu accent pe penultima silabă. Înseamnă „purtător de Dumnezeu”. Dacă accentul e pus pe antepenultima silabă (theóforos), înseamnă „purtat de Dumnezeu”, aşa cum este în tradiţia aceea pioasă. Ioan Gură de Aur spune că Ignaţiu i-a cunoscut pe apostoli şi că a fost al doilea episcop, după Petru. Origene spune acelaşi lucru. Eusebiu îl dă ca al treilea episcop de Antiohia, după Petru şi Evodiu. Eusebiu şi Ieronim afirmă că a fost ucenicul evanghelistului Ioan. Blândeţea lui Ignaţiu, dreptatea fierbinte care transpare din epistolele sale pot fi o dovadă că a fost ucenicul apostolului iubirii. După alte mărturii ar fi fost ucenicul lui Petru, care l-a rânduit episcop. Cam 37 de ani (70-107) păstoreşte Biserica din Antiohia şi o apără în vremea persecuţiei lui Domiţian. Numărul martirilor creşte, martiriul devine o moarte dorită şi plăcută, Ignaţiu doreşte martiriul. Prilejul nu întârzie să apară. Împăratul Traian era deranjat de creştini. Adevărat că îi confunda cu o sectă iudaică şi, sub pretextul restabilirii unităţii cultului păgân, dă porunci proconsulului Bitiniei să asprească tratamentul aplicat creştinilor. Mulţi creştini primesc cununa martiriului, printre ei şi Ignaţiu. Prin anul 107, în timpul războiului cu armenii şi perşii, Traian ajunge la Antiohia, este înfruntat de Ignaţiu şi astfel acesta îşi semnează condamnarea. O voia, de fapt, şi o primeşte pe cea mai umilitoare, aceea destinată criminalilor: urma să fie sfâşiat de animalele deşertului la circ. Este trimis la Roma, unde moare martir, ajungând, aşa cum scria, „grâu al lui Dumnezeu” ca să poată fi „pâinea curată a lui Cristos”.

Ignaţiu este primul care foloseşte sintagma „Biserica catolică” în Scrisoarea către smirneni (cap. VIII, 2): „Unde se vede episcopul, acolo să fie şi mulţimea credincioşilor (Ubi episcopus, ibi Ecclesia), după cum unde este Cristos, acolo este şi Biserica universală”. Termenul „catolic” este unul străin limbajului biblic, el aparţinând mai curând logicii filozofice (în catalogul categoriilor aristotelice desemnează „universalul”). Prezenţa termenului în simboluri este târzie. Absent din Simbolul de la Niceea, îl vom afla în cel niceno-constantinopolitan. Mai aflăm termenul în Martyrium Policarpi (în Incipit şi cap. VIII, 1): se indică Biserica catolică, pretutindeni universală. Aceste mărturii se plasează în primul deceniu şi apoi la începutul celei de-a doua jumătăţi a veacului al II-lea. Cu începutul secolului al III-lea, termenul dobândeşte semnificaţia de „ortodox”, indicând, în opoziţie cu ereticii, comunitatea acelora care profesează dreapta credinţă. Această semnificaţie în sens doctrinal va fi definitiv primită de Commonitoria lui Vicenţiu de Lerin (două cărţi în care apără tradiţia): eşti catolic dacă profesezi ceea ce „oriunde şi oricând” a fost crezut. Ignaţiu este un trinitar convins şi un mărturisitor al Treimii. Este un cristocentric, de asemenea. În epistolele sale, nu tocmai întinse, numele lui Cristos, sub formele sale diferite, apare de 157 de ori. Cristos este centrul teologiei ignaţiene. Tainele sunt prezente în epistole. Botezul e arma creştinului, iar Euharistia e doctrina nemuririi, e imposibilitatea de a muri. În Scrisoarea către efeseni (cap. XV, 1), spune: „Mai bine să taci şi să fii, decât să vorbeşti şi să nu fii. Bine este a învăţa, dacă cel ce învaţă face. Unul este Învăţătorul, cel care «a zis şi a făcut», iar cele pe care le-a făcut tăcând, sunt vrednice de Tatăl său”. Iar în cap. VI, 1, spune: „Cu cât vede cineva pe episcop că tace, cu atât mai mult să-l respecte”. Epistolele lui Ignaţiu (7 la număr) urmăresc cel puţin patru aspecte: să păstreze curăţenia credinţei; grija pentru unitatea Bisericii; viaţa în intimitate cu Dumnezeu şi păstrarea ierarhiei creştine.