Identitatea (II)

Subliniam în articolul precedent importanţa factorilor ambientali şi educaţionali în drumul de individualizare a fiinţei umane, adică în formarea propriei identităţi şi a propriei personalităţi. Am pus în lumina observaţiei în special rolul care revine acelor figuri de referinţă care au o deosebită importanţă în formarea fiinţei umane. Suntem cu toţii conştienţi că, fără interacţiunea cu factorii externi, identitatea ar fi probabil greu, dacă nu chiar imposibil, de făurit. Revine, aşadar, ambientului şi educaţiei importanta funcţie de modelare a personalităţii şi identităţii noastre.

Specialiştii ne spun că identitatea noastră prinde contur, coeziune şi stabilitate undeva în perioada adolescenţei, spre sfârşitul căreia, în mod firesc, persoana ar trebuie să ştie cine este şi ce vrea de la viaţă. Acest lucru, evident, dacă tot procesul de asimilare şi interiorizare a imaginii pe care ne-au oglindit-o figurile de referinţă importante din viaţa noastră a ajuns să fie elaborat şi integrat într-o imagine de noi înşine stabilă, obiectivă şi mulţumitoare. De altfel, prin identitatea noastră personală nu se înţelege altceva decât acea structură mintală care însumează modul nostru de a ne percepe ca fiind persoane unice, cu caracteristici distincte şi separate de ceilalţi, chiar dacă avem şi însuşiri asemănătoare cu ale lor. Este evident faptul cum tot ce am asimilat în mod implicit sau explicit sub formă de convingeri şi trăiri afective în decursul dezvoltării noastre devine parte constitutivă din ceea ce reprezintă imaginea pe care noi o avem despre noi înşine, adică identitatea noastră. Este tocmai identitatea noastră cea care, dacă nu suferim de tulburări de identitate, în mod normal, ne permite să ne percepem ca fiind persoane cu o anumită coerenţă ce tinde să persiste în timp şi să ne garanteze senzaţia unicităţii noastre. Nu intru în detalii referitoare la aspectele particulare ale identităţii noastre, cum sunt identitatea sexuală şi identitatea de gen. Intenţia mea este aceea de a sublinia importanţa procesului evolutiv prin care se formează identitatea noastră şi influenţa ambientului şi a educaţiei asupra formării ei, precum şi necesitatea unei atitudini introspective adecvate pentru a putea deveni conştienţi de imaginea pe care o avem despre noi înşine, de modul în care ea s-a format, de cât este de coerentă şi stabilă în timp şi de cum ne facilitează sau împiedică ea experimentarea unor trăiri afective pozitive faţă de noi înşine.

Atunci când persoana, de obicei în perioada adolescenţei, nu ştie cu exactitate „cine este”, poate să trăiască anumite momente de confuzie a identităţii şi să încerce să experimenteze, în baza modelelor cu care se poate identifica pe moment, dar care pot intra în conflict cu modelele, valorile şi convingerile care i-au fost insuflate până atunci, diferite tipuri de identitate. Această confuzie determină, de cele mai multe ori, schimbări ale stilului de viaţă şi a modalităţilor cu care individul se relaţionează cu persoanele şi cu realitatea înconjurătoare. Dacă această confuzie nu este caracterizată de un conflict intern iremediabil, ea poate reprezenta acea oportunitate prin care subiectul, în mod conştient şi printr-un proces de discernământ adecvat, să lărgească spectrul convingerilor despre sine acumulate până în acel moment, integrând aspecte noi în imaginea despre sine şi redimensionând însuşirile propriei identităţi, menţinând, desigur, coerenţa de sine şi constanţa în timp a propriei identităţi. Subliniez aici, din nou, dacă mai este cazul, importanţa „oglinzilor” în care adolescentul se reflectă şi încearcă, printr-un proces de identificare parţială sau totală, să se descopere pe sine, pentru ca mai apoi sufletul propriu să devină acea „oglindă” care să-i reflecteze o imagine adecvată de sine.

În baza acestei imagini flexibile, dar stabile, şi plecând de la ea, subiectul va încerca să-şi organizeze viaţa cu valorile şi finalităţile ei şi îşi va contura un stil propriu de a fi, de a se relaţiona cu cei din jur şi de a-şi asuma un rol social specific. Acest lucru îi va permite subiectului să identifice acele caracteristici şi valori care îl definesc şi să se angajeze în mod constant în adecvarea şi elaborarea pozitivă a propriei identităţi în decursul tuturor etapelor evolutive ale vieţii. Astfel, persoana dezvoltă o conştiinţă de sine obiectivă, în care sunt integrate în mod armonios toate trăsăturile personale, atât cele pozitive, cât şi cele negative, integrare ce are ca rezultat un profund sentiment de unicitate şi împlinire personală.