Ia-ţi copilul, iubeşte-ţi soţia

Atunci copilul cu voce clară asemenea unui copil de zece ani şi nu bombănind cum fac de obicei cei mici, privindu-şi fix tatăl, deoarece nu putea să-şi mişte mânuţele, fiind legate în faşă, spuse: „Iată, acesta este tatăl meu”. Aruncându-şi privirea spre tată, Sfântul adăugă: „Ia-ţi copilul şi iubeşte-ţi soţia, care după cum se vede e onestă şi merită toată dragostea ta”. (Dintr-o biografie veche a Vieţii Sfântului Anton)


 


 


Pelerinul ce intră în capela unde se află Sfântul Anton e înconjurat de-ndată de nouă basoreliefuri fastuoase din secolul al XVI-lea, o biografie succintă despre sfinţenie şi, de altfel, o cateheză reală şi adevărată prezentată celor ce se apropie de Sfântul nostru. Scenele îl reprezintă pe Anton în misiunea sa înflăcărată vorbind despre Dumnezeu şi mijlocind milostivirea minunată a Domnului în situaţii de neînchipuit, persoanelor rătăcite între valorile Evangheliei şi neplăcerile vieţii pământeşti. Ultimul basorelief, opera lui Tullio Lombardo, substituie o frescă medievală cu tematică identică: un copilaş născut de curând vorbeşte cu propria limbă despre nevinovăţia mamei sale, acuzată pe nedrept de soţul ei de infidelitate şi pentru a-şi atenţiona tatăl recalcitrant şi poate şi obraznic. O scenă foarte compozită în marmură, într-un stil clasic desăvârşit, dar unde drama apare puternică şi palpabilă.





Toate biografiile antice corespund când e vorba să-l prezinte pe fratele Anton mereu prezent în mijlocul oamenilor – din câte se pare nu se mulţumea să aştepte lumea la biserică! – ci în mijlocul lor cu problemele lor dintotdeauna, cu absurdităţile inimilor care fără preget zidesc şi surpă propriul bine, acolo unde se adăpostesc sentimentele şi datoriile cele mai importante, cum este, de pildă, familia. Şi sunt multe darurile – ori „miracolele” – săvârşite de Anton în sprijinul familiei, locul unde au loc cele mai frumoase legăminte cu viaţa. Sfântul cunoaşte foarte bine fragilitatea familiei, capacităţile, riscurile şi punctele ei de ruptură, el care a avut bucuria să crească în liniştea depărtată a Lisabonei cu mama Maria şi tatăl Martin până la vârsta chemării.


În reprezentarea basoreliefului, Anton se află dinaintea unui domn, altminteri important dacă îşi permite această dispută publică, ce „se îndoieşte” de faptul că acel copil ar fi al său, dând curs astfel unei drame cunoscute de toate cronicile vremii şi care nici măcar în timpurile moderne, cu tot cu analiza genetică a ADN-ului, nu se rezolvă în mod paşnic. Pare ciudat cum dinaintea unei vieţi abia înflorite – la fel ca ieri se întâmplă şi astăzi – au loc atâtea represalii, ipocrizii, se fuge ruşinos de responsabilitate. Pentru care raţiuni un copil trebuie să ajungă un alibi, sau chiar – fie adesea într-un mod mai subtil şi camuflat – să ajungă o armă nepotrivită împotriva partenerului?





Am vrut să mă pun în faţa acestei scene împreună cu un mic grup de părinţi ce-şi trăiesc o nouă viaţă parentală în Comunitatea Sfântului Francisc, după ce o vreme trăiseră dependenţi de droguri sau cu vieţi complicate. Am cerut ajutorul lor ca să înţelegem mai bine învăţătura sfântului Anton din acea reprezentare. „Un copil ştie cine e tatăl său”, îmi spune Ana, şi trebuie să afirm că afirmaţia ei mă tulbură, poate că se referă la acel „parfum relaţional” în care adevărul apropierii se află în afara oricărui studiu, şi că un copil simte de îndată pe cei apropiaţi. „Îl voi iubi oricum, spune Oscar. Până la urmă este un copil şi nu te poţi depărta de el, el are nevoie de iubire”. Astăzi, simt că în el aceste cuvinte sunt adevărate. Dar există şi cei care au experimentat durerea şi dezamăgirile atâtor mame înşelate şi singure: „Micuţa mea Sara a fost dorită de tatăl său doar ca să obţină cetăţenia, ca apoi să ne părăsească”. S-a mai completat: „Chiar eu, şi nu doar tatăl ei, am refuzat-o pe Iulia în momentul naşterii, dintr-un sentiment straniu…”. Mi se spune că până şi o mamă învaţă să-şi recunoască propriul copil! „Abia după şapte luni l-am simţit pe copilul meu cu adevărat al meu – adaugă Paula – când pentru prima dată am trăit bucuria de a-l adormi în braţele mele”. Am avut emoţii puternice în acele momente de împărtăşire a părinţilor în faţa basoreliefului şi nu aş vrea să mai adaug nimic ca să nu risipesc şi să banalizez acele clipe: a fost ca şi cum am primit mai bine actualitatea expresiei „Ia-ţi copilul, iubeşte-ţi soţia”, valabilă în acea situaţie dramatică când a fost rostită de sfântul Anton, dar mai ales astăzi