Gesturi şi semnificaţii

Evenimente politice recente repetă, la o scară mult mai amplă şi mai sofisticată, un joc perfid al aparenţelor care a caracterizat dintotdeauna istoria umană. În spatele unor fapte ce ar putea fi incluse într-o naraţiune care să expună cauzele şi efectele lor, se insinuează subtile jocuri de interpretare şi falsificare. Aşa încât încercarea de a desluşi oarecum adevărul necesită o grilă de lectură atentă, spre a evita capcanele infiltrate la tot pasul şi manipulările pregătite abil de cei care vor să denatureze realitatea.

Să ne oprim la câteva exemple care dovedesc cum adevărul devine o masă maleabilă, un fel de plastilină ce capătă diverse forme, în funcţie de cine utilizează acel material. La sfârşitul lunii mai, ziaristul din Belarus Roman Protasevici şi prietena lui devin victime ale unei acţiuni pe care analiştii occidentali au caracterizat-o drept „terorism de stat” sau „piraterie deliberată”. Avionul cu care ei călătoreau de la Atena spre Vilnius a fost obligat să aterizeze la Minsk, fiind escortat de un alt avion militar. Autorităţile regimului autoritar din Belarus, în frunte cu Aleksandr Lukaşenko au declarat că au impus aterizarea forţată pentru că ar fi existat o ameninţare teroristă. Însă, după câteva ore de aşa-zise controale de rutină, aeronava a plecat spre destinaţia sa, fără cele două persoane şi, curios, fără alţi patru pasageri despre care există informaţii că erau agenţi ai serviciilor secrete din Belarus. De ce această desfăşurare de forţe, cu sfidarea oricăror reguli internaţionale? Pentru că ziaristul amintit este considerat a fi cel care ar fi organizat sau coordonat, printr-o publicaţie pe internet a opoziţiei, manifestaţiile din 2020 de contestare a alegerilor frauduloase prin care „ultimul dictator din Europa” a obţinut un nou mandat în fruntea statului, acolo unde se află de aproape 27 de ani. Deci, inamicul nr.1 al lui Lukaşenko trebuia neutralizat. Acesta riscă pedeapsa cu moartea, pedeapsă admisă în această ţară de 10 milioane de locuitori. Gest care aminteşte felul cum Vladimir Putin ar fi încercat să-l lichideze fizic, prin otrăvire, pe Aleksei Navalnîi, reuşind ulterior doar să-l trimită în închisoare. De altfel, în opinia multor observatori, liderul de la Minsk ar fi acţionat în coordonare cu Kremlinul. La câteva zile după incidentul cu avionul, Putin şi Lukaşenko se întâlneau la Soci, condamnând la unison Occidentul şi făcând ostentativ şi zâmbitori baie în mare. Până acum liderul de la Minsk a navigat abil între Occident şi Rusia în funcţie de situaţie, evitând o integrare mai profundă în ţara vecină, aşa cum şi-ar dori Putin, dar căutând, acum, protecţie şi ajutor economic din partea acestuia. Există voci care afirmă că Lukaşenko ar fi fost îndemnat cu şiretenie de liderul de la Moscova să provoace ultima ispravă pentru a-l aduce mai aproape de Rusia, aflată în căutare de aliaţi fideli. Deşi, pe de altă parte, Putin se teme de o altă „revoluţie colorată” în vreuna din fostele republici ex-sovietice, de teama unei contagiuni interne.

Deturnarea şi sechestrul avionului, luarea ca ostatici a celorlalţi pasageri care călătoreau cu o companie civilă, arestarea ziaristului şi aproape sigur torturarea lui fizică şi psihică, propaganda desfăşurată în interior pentru a prezenta Belarus ca victimă a Occidentului sunt elemente ale unei reţete pe care Lukaşenko a mai folosit-o, dar parcă niciodată atât de brutal. De astă dată, reacţia europeană şi americană a fost mai dură şi mai rapidă. Companiile aviatice occidentale ar urma să evite spaţiul aerian al acestei ţări şi se întrevăd sancţiuni care să afecteze serios exporturile de produse energetice şi alte materii prime ale Belarusului (cum ar fi potasiu), către Europa. Şi aceasta pentru că episodul amintit a reprezentat o sfidare deliberată a valorilor Occidentului, până în prezent oarecum tolerant cu acest regim.

Incidentul aminteşte izbitor de cazul avionului malayesian doborât, în 2014, de o rachetă trasă din teritoriul controlat de separatiştii pro-ruşi din Ucraina, soldat cu 298 morţi. Investigaţiile desfăşurate după tragedie au clarificat unele aspecte tehnice fără a putea incrimina pe cineva precis. Cum spune un proverb românesc, „adevărul umblă cu capul spart”. Dar se pot aminti şi alte situaţii recente de relativizare a unor evoluţii la nivelul vieţii internaţionale, când între gest şi semnificaţia lui sigură s-au interpus felurite niveluri de interpretare, animate întotdeauna de diverse interese şi care invită la o „lectură paralelă” atentă.

La 21 mai 2021, la încheierea ultimului conflict armat din Fâşia Gaza, atât o parte a populaţiei palestiniene care susţine gruparea Hamas, cât şi autorităţile israeliene şi-au proclamat „victoria”. O „victorie” foarte amară ţinând seama că în cele 11 zile de conflict au murit câteva sute de palestinieni, inclusiv copii şi femei, şi 12 israelieni, iar pagubele materiale au fost importante, în special în regiunea Gaza, fără a mai adăuga psihoza impusă de situaţie, tensiunea la nivel internaţional, eforturile pentru aplanarea conflictului. Este aceasta o victorie? Desigur, fiecare beligerant a invocat provocarea venită din cealaltă parte. Palestinienii au calificat drept casus belli faptul că autorităţile israeliene, care administrează teritoriile palestiniene, ar fi interzis unele activităţi religioase în zona moscheii Al-Aqsa, un reper religios venerat în lumea musulmană. Israelul a evocat tirurile de rachete trase în mod nediscriminatoriu de miliţiile Hamas spre zonele populate israeliene. Iar unii comentatori au scos în evidenţă răspunsul „disproporţionat” al Israelului care a bombardat aerian diverse ţinte din regiune, inclusiv edificii publice. Oricum, cheile de interpretare a faptelor s-au schimbat în funcţie de ce a vrut să demonstreze fiecare. Şi de această dată conflictul a arătat că pacea este în continuare fragilă în regiune, în absenţa unei reglementări recunoscute internaţional, iar astfel de episoade rămân oricând posibile.

Exemple de acest fel în care „post-adevărul” sau fake news sunt utilizate ca mijloace de manipulare abundă în toată lumea: fie că ne referim la situaţia din Myanmar (fosta Birmania), unde militarii au preluat puterea cu forţa şi au reprimat demonstraţiile, prezentând faptele ca o metodă de „salvare” a ţării, fie la cea din Venezuela, unde un regim ideologizat a luat ostatică o ţară întreagă, refuzând regulile democratice ş.a.m.d.

Faptul că anumite acţiuni umane capătă variate interpretări nu înseamnă că omul se plimbă printr-o „pădure de simboluri”, cum spunea poetul Charles Baudelaire, în care caută firesc sensuri ale realităţilor din natură, ci doar că adevărul este, din păcate, deformat, siluit, ultragiat. Nu trebuie să fii un nou Champollion, cel care a descifrat ideogramele egiptene, pentru a desluşi şi a te apropia, cât mai mult, de adevăr prin citirea faptelor politice ale lumii de azi. E nevoie însă de bună intenţie, de compararea datelor, de perseverenţă şi de convingerea că „minciuna are picioare scurte”, iar realitatea se poate afla în cele din urmă, uneori însă prea târziu.