Franciscani în zeghe

E adevărat, totuşi, că s-au scris unele lucruri, şi chiar şi fraţii franciscani au decis, după revoluţia din 1989 să-şi adune unele memorii în scris, iar Părintele Gheorghe Patraşcu a publicat o carte (Zile de încercare şi de har) succintă, dar densă de memoria trecutului de înlănţuire prin închisori, a unui număr însemnat de fraţi franciscani, iar în anul 1995 ar fi trebuit să apară o altă carte de memorii şi autobiografii, cu ocazia jubileului de 100 de ani de la înfiinţarea canonică a Provinciei Ordinului Franciscan Minor Conventual, „Sf. Iosif” pe pământ românesc (autobiografiile lor le-am adunat recent într-o carte ce urmează să fie editată în cursul acestui an!). Prin anii 1992 - 1994, fraţii care au supravieţuit închisorilor şi care mai erau în viaţă au acceptat, la invitaţia superiorilor, să descrie ceva din suferinţele lor. Se pare că au preferat la final să-şi continue tăcerea şi rugăciunea, iar mărturiile lor nu au mai fost publicate. Astăzi, când unul singur mai este în viaţă, (Pr. Eugen Blăjuţ, sr.), în timp ce aranjam documente prin Arhiva Provinciei, la Bacău, descoperind cu emoţie, filele scrise de ei şi îngălbenite deja, şi citind vorbele lor adânci, alteori simple şi directe, dar fără răutate sau resentimente, am simţit că ele trebuie să fie cunoscute şi de alţii.





Noi, franciscanii de azi, reorganizaţi într-o provincie acum tânără, avem rădăcini cu adevărat viguroase, dar acest lucru nu cred că este doar un motiv de mândrie pentru noi, ci mai degrabă un îndemn la aprinderea zelului nostru pentru Dumnezeu şi pentru credinţă. 38 de fraţi: cu toţii ne numim fraţi, - unii ne spun şi călugări, deşi pentru noi „a fi frate”, după cum ne-a învăţat Sfântul Francisc de Assisi, e ceva care ne face să ne simţim cu adevărat ca în familie, fără diferenţe de rol sau poziţie socială, în ascultarea şi respectul aproapelui. 38 de fraţi, sau un episcop şi 37 de preoţi, ca o ceată de martiri ai credinţei. Citind mărturiile lor, sau răsfoind printre jurnalele, caietele de predici, scrisorile şi fotografiile lor, ai impresia că te afli într-un spaţiu atât de sacru, încât nu poţi să nu rămâi adâncit în meditaţie şi admiraţie. Fireşte, nu s-au păstrat prea multe. După 1948, cărţile şi obiectele personale ale fraţilor au fost confiscate, majoritatea au fost arse, iar după moartea lor, Provincia a moştenit „avutul” lor: de multe ori, doar o carte, două, o fotografie, un caiet cu însemnări ... Însă, de cele mai multe ori, o carte de rugăciuni, o culegere de meditaţii, ceva ce rămâne ferecat în Arhiva Provinciei ca o relicvă preţioasă. La episcopul Ioan Duma este atât de emoţionant să citeşti jurnalul său din prima zi de preoţie până târziu peste ani; la părintele Gheorghe Patraşcu - predicile, exerciţiile spirituale şi poeziile scrise de-a lungul viţii; la părintele Anton Demeter - descrierile lui şi caligrafia atât de frumoasă cu cerneală albastră, la părintele Petru Albert - un tratat de teologie şi filozofie a fericitului Duns Scot de care era îndrăgostit, plin de sublinieri şi de notiţe pe margine, la părintele Iosif Budău şi la părintele Ştefan Tătaru - versurile îngrijite şi pline de emoţie, un poem dedicat venerabilului părinte dr. Iosif Petru Pal, prieten al Sfântului Maximilian Kolbe (Apostol de „Bine şi Pace” pe mândre meleaguri moldave,/În vorba dămoală a cărui, plâng toate durerile noastre,/În zariştea sumbră, când cumpăna lumii se frânge-n epave,/Doar tu mai reverşi o lumină-n atâta noian de dezastre…etc.) şi tot aşa pentru fiecare dintre fraţi.





Cine a avut bucuria să-i cunoască măcar pe unii dintre aceşti mărturisitori ai credinţei, rămâne edificat pentru toată viaţa: chipurile lor, ca nişte icoane pictate cu rugăciune şi suferinţă, vor fi prezente şi în amintirile noastre: ei, - rădăcinile; noi - tulpina şi ramurile, în aşteptarea florilor şi a roadelor… Zâmbetul atât de natural şi limpede al părintelui Mihai Rotaru; pacea şi lumina din ochii părintelui Anton Demeter, deşi temniţa l-a marcat profund lăsându-l, datorită unei lovitori în coloană, toată viaţa paralizat şi în cărucior; glasul îngeresc al părintelui Gheorghe Dumitraş, supranumit „privighetoarea închisorilor”; vioiciunea, inteligenţa sclipitoare şi glumele părintelui Petru Albert; veselia de copil a părintelui Petru Mârţ, dându-şi sufletul în confesional; lacrimile de îndrăgostit faţă de Maica Domnului ale părintelui Gheorghe Patraşcu atunci când vorbea la predică despre frumuseţea şi iubirea ei; nelipsitul rozariu, părul ca neaua şi vorba apăsată ca a unui tată respectat şi tandru ale părintelui Alois Donea, ce a murit în tren călătorind demult spre rai; vorba gravă şi caracterul ferm al părintelui Iosif Sabău; atitudinea de patriarh smerit a părintelui Anton Dămoc, mai mult privind înspre lumea cealaltă decât înspre aici; sfinţenia şi duhul părintelui Anton Bişoc, privirea de „bunic” blând, aşa cum îl numeau confraţii pe părinte Iosif Chelaru; etc. - sunt tot atâtea icoane din vremuri acum apuse. Dar nu atât de îndepărtate încât aureola lor să se fi stins. Mulţi dintre ei aveau studii făcute în Italia, unii cu doctorate în teologie, dar şi în alte ştiinţe, cercetători, istorici, artişti, literaţi, unii fuseseră pe front - cu toţii îndrăgostiţi de pământul nostru şi de credinţă.





Prigonirile de tot felul, procesele, întemniţările, muncile la Canal sau în alte părţi, umilirile cele mai josnice şi inimaginabile, le-au oferit celor 38 de fraţi o amprentă în plus: au purtat pe chipul şi în trupul lor suferinţele lui Cristos. Interesant şi paradoxal în acelaşi timp, cu toţii - sunt convins - s-au transformat, au devenit înţelepţi, buni şi sfinţi.





Din multitudinea de fragmente ce ar putea inspira contemplaţia şi rugăciunea noastră, acum la final, am ales doar câteva, ca pe nişte epitafuri eterne şi ca pe o floare ce aş dori să o depun, metaforic şi de departe, pe mormintele unde acum dorm tăcuţi şi în pace: Bătaia bronzului de miez de noapte/mă-ntreabă cu misterioase şoapte,/de-s pregătit la cele ce-au să vină…/Mă-nvaţă cum să umblu în lumină/acei ce-au mers în veşnica vecie.(Ep. Ioan Duma, S-a dus un an!, Viaţa, 1927); „Fără iubire şi fără jertfă, noi nu suntem nimic!” (Pr. Mihai Rotaru); „Lucrurile superioare m-au mistuit şi trupul a rămas istovit, dar eu sunt mulţumit şi nu am nimic de dorit… Eu plec la cer, unde vă aştept şi pe voi.” (Pr. Anton Bişoc, din Testament).





Mi-i imaginez de ceva vreme ca pe nişte pomi roditori sau ca pe nişte copaci seculari, şi tot de ceva timp îmi doresc, dacă voi putea, şi dacă voi fi ajutat, să plantez, la Roman sau la Bacău, 38 de copaci, în memoria lor. Am mai văzut aşa ceva pentru nişte soldaţi pe undeva pe unde am umblat, şi cred că fraţii noştri mai mari ce au suferit în închisori ar putea, într-un anume sens, să continue să trăiască în seva copacilor şi în amintirea noastră. Vor continua să ne dea viaţă şi oxigen, aşa cum au făcut-o odinioară cu rugăciunea, sfinţenia, suferinţele şi lacrimile lor