Fiii lui Dumnezeu, făcătorii de pace

     „A venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Și spunând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta. Ucenicii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul. Isus le-a spus din nou: Pace vouă! După cum m-a trimis pe mine Tatăl, la fel vă trimit şi eu pe voi…” (In 20, 19-21).
     Îi recunoşti de departe, după privirea senină, zâmbetul cald şi mâna întinsă, în grupul tensionat ce parcă este gata să facă explozie. Îi recunoşti după modul clar în care îşi argumentează soluţiile de rezolvare a conflictelor şi după credinţa lor profundă în Dumnezeu, sau în principiul binelui, după cum îl numesc unii. Sunt ei, făuritorii de pace, oamenii care rămân fideli toată viaţa idealurilor pentru care au optat la 20 de ani.
     Făuritor de pace, sfântul Anton a insistat programatic în minunatele sale predici asupra importanţei păcii sufleteşti şi a aceleia dintre oameni. Sfântul minunilor ştia bine cât de mult valorează o inimă împăcată, ce clădeşte mereu pacea şi armonia în jur. Dintr-o inimă răvăşită de conflicte, nu se poate răspândi pacea.
     Primul salut din textul invocat face referire la pacea pe care Dumnezeu a întemeiat-o cu omul, prin jertfa sângelui lui Cristos.
Al doilea salut indică importanţa păcii dintre oameni, popoare, mai precis, dintre „poporul ales” şi celelalte neamuri.
     În prezent, majoritatea omenirii a pierdut adevărata pace interioară, zbuciumându-se în agitaţia stresantă a modului de viaţă contemporan. Ne pierdem de adevăratul sens al vieţii şi ne irosim zilele, incapabili de a ne regăsi echilibrul interior. „Cere şi ţi se va da!”, ne răspunde, îndepărtat, ecoul credinţei. Puterea este sădită numai în propria ta fiinţă: „Vrei să te vindeci? Da, Doamne, vreau! Atunci ia-ţi targa şi umblă!” (In 5,1-9).
     Dumnezeu se revarsă şi luminează numai în acele inimi care doresc cu toată fiinţa lor să-l găsească.
Numai credinţa ne purifică adânc sufletele, redându-ne liniştea şi echilibrul interior. Exerciţiul acesta pare dificil şi este de durată, dar recompensa regăsirii propriului „eu” spiritual, în puterea unei rugăciuni, murmurate cu calm şi evlavie, este enormă!
Cândva, un eremit rănit de lume, s-a retras în deşert, şi nu reuşea în niciun fel, să-şi desluşească chipul, în ochiul de apă, care mereu era tulbure. Şi, după mult timp, a întrezărit în lucirea apei, un chip liniştit, strălucind de lumina dumnezeiască! Abia atunci el a ştiut cine este.
     „Dacă cineva mă iubeşte, va ţine cuvântul meu. Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el (…). Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă” (In 14,23.24).
     Cuvântul cu care începe salutul franciscan, provine din latinescul pax şi este alcătuit din trei litere, ce formează o singură silabă. Sfântul Anton, apostol al păcii, a interpretat astfel semnificaţia lui: litera „P” îl exprimă pe Tatăl ceresc (Pater), „A”, prima vocală îl exprimă pe Fiul, ca fiind vocea Tatălui, iar dubla consoană „X” îl exprimă pe Duhul Sfânt, care purcede de la Tatăl şi de la Fiul. „Aşadar, atunci când Isus spunea: «Pace vouă!», el ne încredinţa unitatea şi trinitatea desăvârşită a lui Dumnezeu” (Predica octavei Paştelui, II).
      Eliberaţi de îndoieli şi conflicte, descoperim adevărata pace a inimii, cheia de boltă a relaţiilor armonioase cu noi înşine şi cu lumea.
      Persoana umană este temelia păcii în lume, cel mai important dar ceresc pentru viaţă; nimic nu este posibil fără pace, iar când „armele vorbesc, muzele tac” şi iubirea pentru aproapele nostru este ucisă.
„Ridică-te şi du-te!” a fost invitaţia pe care Domnul i-a făcut-o lui Saul, prăbuşit pe drumul Damascului. Tâlcul profund al vieţii lui Saul s-a împlinit: dintr-o inimă împietrită şi înverşunată, Cristos l-a transformat într-o inimă arzătoare şi dornică de pace.
Oamenii îşi caută însetaţi pacea interioară, apelând la nenumărate proceduri, psihoterapii, tehnici de relaxare, începând de la cele derivate din yoga, până la meloterapiile compozitorului psihiatru Rolando Benenzon.
Dumnezeu a vorbit în multe chipuri inimii omeneşti, inspirând şi relevându-se în marile descoperiri din domeniul matematicii, ştiinţelor, tehnicii, etc., şi, mai ales, în domeniul artelor, între care, muzica este cea mai complexă, dar şi cea mai accesibilă şi penetrantă ca limbaj.
     Instrumentele de percuţie facilitează comunicarea pentru autişti, anxioşi, complexaţi sau timizi, pacificându-i.
În Antichitate, Tibetul şi China erau renumite centre şi pentru tratamente medicale şi mentale, unde se compunea un anumit gen de muzică pentru fiecare organ al corpului.
      Ne referim numai la muzica armonioasă şi nu la variantele ei zgomotoase care produc exaltate colerică, inducând depresia şi angoasa. Ca orice în lumea aceasta, muzica poate fi şi benefică, şi malefică. Fiecare notă muzicală corespunde unei stări psihice şi fizice, iar repetitivitatea armonică produce întotdeauna o pace profundă a sufletului, ca şi când ni s-ar transmite: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!” (sfântul Paul).
     Conexiuni profunde între armonia numerelor, a notelor muzicale şi a sferelor cereşti, precum şi influenţa aştrilor asupra vieţii au fost studiate de către iniţiaţii egipteni în templele lor sacre şi, mai târziu, au fost preluate de către Pitagora, în celebra sa şcoală. Pitagorismul a fost un mod de viaţă complex şi echilibrat, care a accentuat latura pacifistă a comportamentului uman, fapt pentru care grecii l-au respectat profund.
     Armonia muzicii elevate ne poartă pe înălţimi spirituale fascinante, deschizând orice suflet spre comunicare. Sunetele harpei pot îmblânzi chiar şi fiarele sălbatice, iar cu melodiile lui minunate, Orfeu îi vrăjea deopotrivă pe zei şi pe muritori.
Pacea interioară este premisa construirii păcii omeneşti. Persoanele pasionate de un anumit domeniu de cunoaştere răspândesc întotdeauna armonie în jurul lor şi, statistic, ele trăiesc mai mult în comparaţie cu cele conflictuale.
La provocările cutremurătoare ale timpului prezent, demnitatea umană este ameninţată de ideologii aberante ce recurg la nihilism şi fanatism, prin folosirea incorectă a ştiinţei. Credinţa este un răspuns sigur la aceste mari probleme cu care se confruntă zilnic omenirea.
     Biserica Catolică a răspuns ferm provocărilor cu o antropologie creştină centrată pe „demnitatea, sociabilitatea şi un mod uman de a acţiona într-o lume orientată conform ordinii înscrise de Dumnezeu în univers” (Compendiu de doctrină socială a Bisericii, nr. 37).
     În octombrie a.c. se împlinesc 30 de ani de când sfântul Ioan Paul al II-lea s-a întâlnit la Assisi cu superiorii tuturor Bisericilor creştine şi cu liderii marilor religii contemporane, unindu-se într-un cor planetar, pentru a înălţa rugi pentru pace. „Spiritul de la Assisi” a marcat adânc conştiinţa umană, şi el trebuie continuat cu orice preţ. Din 1987, Comunitatea „Sant’Egidio” a organizat dezbateri religioase pe tema „Oameni şi religii”.
     Adevăraţii fii ai lui Dumnezeu sunt întotdeauna făuritorii de pace, aşa cum îi şi numeşte Isus, în acea carta magna a creştinismului, care este predica de pe munte. Ei, făuritorii de pace, respectă omul, creaţia şi ideea de dumnezeire, făurind „punţi de legătură” între culturi şi religii, după exemplul sfântului Francisc, înlăturând în mod paşnic barierele fanatismului şi ale violenţei.
Asemenea eremitului din deşert, ei, făuritorii de pace, se regăsesc în nenumărate priviri pornite din inimile celor împăcate de către ei.