Fericiţi cei blânzi...

Aş vrea să încep acest articol cu o întrebare: vi se pare că persoanele blânde sunt modele pe care societatea noastră le promovează, considerându-le demne de urmat? Fericirea despre care vorbim în acest articol este înrudită cu prima: fericiţi cei săraci în duh. După cum am văzut atunci, nici cei săraci în duh nu par a fi preferaţii societăţii, deoarece astăzi nu mai avem răbdarea necesară să pătrundem în înţelesul profund al existenţei, semnificată de expresiile respective.

De fapt, cuvântul din limba greacă ce este tradus de noi cu "blând" este "praus". Acest cuvânt înseamnă: blând, lipsit de violenţă, gentil, dulce, bun, umil. Deja plecând de la etimologie, putem spune că a fi blând nu este sinonim cu slăbiciunea; nu este moliciune, inactivitate, nu este acceptare tăcută a nedreptăţii, nu este resemnare. Blândeţea despre care se vorbeşte aici este semn de tărie. Ea stabileşte relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu aproapele.

Deci, ce este blândeţea? Blândeţea are o dublă caracteristică: este o perspectivă reală cu privire la sine, ce se exprimă în atitudinea şi comportamentul faţă de alţii.  În acest sens, blândeţea este compatibilă cu multă autoritate şi putere. Omul blând este cel care crede cu atâta putere în apărarea adevărului, încât este gata să moară pentru el, dacă este nevoie. Martirii au fost blânzi, dar nu au fost niciodată slabi; au fost nişte oameni puternici şi totuşi blânzi.

Trebuie menţionat, însă, că aceste caracteristici ale blândeţii nu trebuie confundate cu ceva instinctiv, fizic sau natural. În alte cuvinte, nu este o calitate naturală, deşi unii o pot deţine într-o măsură mai mare decât alţii, ca dar natural. Cu toate acestea, nu este vorba despre o dispoziţie naturală, căci toţi creştinii sunt chemaţi să fie blânzi, oricare ar fi temperamentul lor.

Putem spune că blândeţea este o virtute. Filosoful grec, Aristotel, în lucrarea lui despre etică, a discutat pe larg natura virtuţilor. Pentru Aristotel, fiecare virtute este o medie între exces şi lipsă. Astfel, blândeţea este o virtute, deoarece este media între mânie excesivă şi neputinţa de a manifesta orice mânie. El descrie omul blând ca pe cineva care „se mânie numai în situaţia în care trebuie, numai în momentul când trebuie şi ţine mânia numai cât trebuie”.

Teologul scoţian, William Baclay, preluând ideea aceasta că blândeţea este  capacitatea de a şti când să te mânii şi când nu, caută să-i dea acestei definiţii un conţinut creştin şi scrie: „Dacă ne întrebăm când este cazul să ne mâniem şi când nu, putem stabili ca regulă de viaţă că nu este niciodată corect să ne mâniem pentru o jignire sau insultă care ni se face nouă înşine.

În acest sens, blândeţea biblică nu cunoaşte principiul răzbunării. De exemplu, Moise, despre care se spune că: „era un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului” (Num 12,3), şi-a manifestat blândeţea faţă de sora sa, Miriam care, împreună cu Aron au uneltit împotriva lui, voind să-i uzurpeze rolul de conducător. Moise nu s-a mâniat pe ei, dimpotrivă, s-a rugat pentru Miriam, pentru ca Domnul să o ierte şi să o vindece de lepra cu care o pedepsise (Num 12,1-13). Ştiind că rugăciunea trebuie însoţită de fapte, el însuşi se ducea la ea, afară din tabără, şi o îngrijea.

Şi psalmistul, împărtăşind aceeaşi idee a blândeţii, lipsită de răzbunare, ne spune:

„Nu te mânia pe cei răi, şi nu te uita cu jind la cei ce fac răul; căci sunt cosiţi iute ca iarba şi se vestejesc ca verdeaţa. Încrede-te în Domnul, şi fă binele; locuieşte în ţară, şi umblă în credincioşie... Nu te mânia pe cel ce reuşeşte pe căile sale, pe omul, care îşi vede împlinirea planurilor lui rele. Lasă mânia, părăseşte iuţimea; nu te supăra, căci supărarea duce numai la rău. Fiindcă cei răi vor fi nimiciţi, dar cei ce nădăjduiesc în Domnul vor stăpâni pământul. Încă puţină vreme şi cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era, şi nu va mai fi. Cei blânzi moştenesc ţara şi au belşug de pace” (Ps 37,1-11).

În acest psalm, cei blânzi se află într-o situaţie de conflict. Sunt confruntaţi cu acţiuni nefaste şi cu succesul celor răi. În mod spontan, sunt înclinaţi către reacţii negative. Dar îndemnurile date de psalmist ne arată că cei blânzi nu sunt caracterizaţi prin ceea ce fac, ci prin ceea ce evită să facă. Prin urmare, blând este cel care nu se lasă atras de emoţiile sale de aversiune, când se confruntă cu cei răi şi cu succesul lor. El este chemat să evite ura şi invidia, căci de multe ori, mânia porneşte din invidie.

Dar cel blând nu este caracterizat doar de lipsa de acţiune, ci şi printr-o acţiune pozitivă: încrederea totală în Dumnezeu, sperând că El va face dreptate. Acţiunea permisă celui blând este multiplă:

speră în Domnul, face binele, locuieşte pământul, caută bucuria în Domnul, manifestă Domnului calea sa, se încrede în Domnul, stă tăcut înaintea Domnului.

1. Fericiţi cei săraci în duh...

 

Fericirile sunt testamentul pe care Isus ni l-a lăsat, după Evanghelia sfântului Matei (5,3-12) și a sfântului Luca (6,20-22), testament ce stă la baza ratificării noii alianţe. Sunt cunoscute deoarece se citesc la sfânta Liturghie în Duminica a IV-a, anul A, după Matei şi, respectiv, în Duminica a VI-a, anul C, după Luca. Între aceşti doi evanghelişti există asemănări, căci vorbesc despre fericiri, dar există şi diferenţe, deoarece Matei situează discursul pe munte şi prezintă nouă fericiri (8+1), în timp ce Luca situează discursul la şes şi prezintă patru fericiri. În Matei, fericirile au un caracter escatologic, adică cei care îndeplinesc condiţiile prevăzute tind spre Împărăţia Cerurilor, aceasta fiind direcţia indicată de fericirea întâi şi a opta, ceea ce reprezintă o incluziune, adică celelalte teme prezente în acest interval au rolul de a confirma că cei fericiţi vor fi cu adevărat astfel în Împărăţia Cerurilor. Şi în Luca întâlnim acest caracter escatologic, definit Împărăţia lui Dumnezeu, în prima fericire, şi răsplata mare în cer, în a patra fericire. Numai că Luca adaugă patru ameninţări, pentru cei care în viaţă se comportă contrar spiritului fericirilor şi explică această idee în parabola omului bogat şi a lui Lazăr cel sărac (Lc 16,19-31), cu rezultatul sintetizat în fraza următoare: „Cu vremea săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Abraham. A murit şi bogatul şi l-au îngropat. Pe când era el în locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Abraham şi pe Lazăr în sânul lui” (Lc 16,22-23).

 

Săraci în duh

 

Prima fericire conţine expresia fericiţi cei săraci în duh (Mt 5,2), expresie de cele mai multe ori răstălmăcită în modul următor: fericiţi cei săraci cu duhul. Diferenţa este enormă, căci sensul acesta din urmă indică naivitate, lipsă de cunoaştere şi de acţiune, ceea ce provoacă repulsie în omul modern, adult, intelectual, bogat, independent, auto-suficient. În realitate, sărac în duh înseamnă cu totul altceva. Pentru înţelegerea acestei expresii este necesară o atitudine de credinţă şi o analiză a altor texte biblice, cu plecare de la cel din Gen 2,7: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”.

Cel sărac în duh este conştient că suflarea de viaţă îi vine de la Dumnezeu, iar dacă această suflare este mai mult sau mai puţin intensă, mai mult sau mai puţin longevivă, mai mult sau mai puţin creativă, totul este un dar al lui Dumnezeu şi este acceptat ca atare, cu bucurie.

Dacă ne gândim la Adam, în grădina Edenului, putem înţelege ce înseamnă atitudinea contrară celui care este sărac în duh. De ce tocmai Adam? Pentru că el nu se mulţumeşte să fie ceea ce este, aşa cum l-a creat Dumnezeu, dar, ascultând de şarpe, consideră că va ajunge înţelept, va cunoaşte binele şi răul, va ajunge ca Dumnezeu. El nu-şi dădea seama că fusese deja creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen 1,26-27), lăsându-se atras de ispita măririi deşarte, aceea a omului dintotdeauna, care încearcă să se considere mai mare decât este în realitate.

Personajele care ne-au însoţit în timpul liturgic al Crăciunului sunt caracterizate de această sărăcie în duh. Să ne gândim la sfânta Fecioară Maria, la sfântul Iosif, la păstori sau la cei trei Magi. Toţi sunt caracterizaţi de această atitudine, care poate fi numită umilinţă, în sensul de acceptare cu bucurie a planului lui Dumnezeu cu omenirea: nu vor să fie mai mult decât sunt, nici nu vor un alt plan de mântuire. Magii, consideraţi oameni de ştiinţă sau astrologi, plecând de la ştiinţa lor, şi-au dat seama că Dumnezeu îi conduce, prin steaua minunată, până la Betleem. Ei ascultă, pleacă la drum, se lasă călăuziţi şi, după depistarea vicleşugului din partea lui Irod, înştiinţaţi de înger, se întorc pe altă cale la casele lor, pe calea fericirii, a împlinirii spirituale (Mt 2,1-12).

2. Fericiţi cei ce plâng...

După cum am văzut, prima fericire avea ca şi condiţie fundamentală sărăcia în duh, adică recunoaşterea propriei stări existenţiale şi acceptarea dependenţei de Dumnezeu. A doua condiţie a fericirii, în mod paradoxal, este bazată pe mâhnire, pe plâns: „Fericiţi cei ce plâng” (Mt 5,4). Şi de data aceasta trebuie să remarcăm o mentalitate diferită faţă de ceea ce înţelegem noi prin fericire. Pentru omul comun, pentru omul obişnuit, fericirea constă în râs, în amuzament, în distracţie, în umor, în ilaritate. A spune că cel ce plânge este fericit i se pare omului modern o contradicţie în termeni. Va fi iarăşi necesar să privim adâncul acestei afirmaţii a Fiului lui Dumnezeu, pentru a putea ajunge să vedem cum poate deveni plânsul o cauză a fericirii.

 

Cauzele plânsului în contextul veterotestamentar şi atitudinea justă în faţa suferinţei

 

În contextul VT, plânsul are mai multe cauze: suferinţa proprie şi a celor din jur, o oarecare boală; nedreptatea suferită din partea duşmanilor, moartea unei persoane dragi. În faţa unor astfel de situaţii se cere solidaritate, aşa cum ne descrie Ps 34,13-14 (numerotarea Septuagintei): „Şi eu, când erau ei bolnavi, mă îmbrăcam cu sac, îmi smeream sufletul cu post şi mă rugam cu capul plecat. Umblam plin de durere ca pentru un prieten, pentru un frate; cu capul plecat, ca de jalea unei mame”. Atitudinea psalmistului demonstrează o participare intensă la nenorocirea altuia. Experienţa neputinţei umane în faţa bolii şi a altor necazuri, precum şi dorinţa de a-l ajuta pe aproapele suferind, conduce la rugăciune, la cererea de ajutor din partea lui Dumnezeu, rugăciune ce este intensificată cu pocăinţa (sacul) şi postul.

În afară de cauzele amintite, care provoacă plânsul şi cere solidaritate, suferinţa cea mai profundă este cauzată de păcatul propriu sau al aproapelui. În acest caz nu se mai cere solidaritate, ci pocăinţă şi detestarea acţiunilor nelegiuite, aşa cum ne spune Cartea lui Esdra:

„Dumnezeule, sunt uluit şi mi-e ruşine să-mi ridic faţa spre tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri” (Esd 9,6).

 

Plânsul care conduce la fericire în contextul neotestamentar

 

În NT, plânsul poate fi cauzat de păcatul altuia, fapt atestat de istoria lui Isus, persecutat şi condamnat la moarte pentru că a încercat să mărturisească adevărul şi să demaşte păcatul (In 8,37.42-47); este atestat şi de istoria discipolilor, persecutaţi pentru că îi aparţineau lui Isus (In 15,20; Mt 10,25). Bineînţeles, plânsul este provocat mai ales de propriul păcat, aspect confirmat de paraliticul introdus pe acoperişul casei, căruia Isus îi spune: „Fiule, îţi sunt iertate păcatele” (Mc 2,5; Mt 9,2; Lc 5,20). Aceeaşi cauză este subliniată la piscina din Betsaida, când Isus îi spune omului bolnav de 38 de ani: „Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău” (In 5,14). Însă exemplul cel mai elocvent în acest sens este cel al lui Petru, care, după ce l-a trădat pe Isus, a plâns în aşa măsură, că pe faţa lui s-au format riduri ca nişte şanţuri, pe care curgeau lacrimi zi şi noapte, până l-a întâlnit pe Isus, care l-a iertat şi l-a repus în demnitatea de discipol privilegiat: „Petru, mă iubeşti tu mai mult decât ceilalţi?” (In 21,15-17).

Suferinţa şi plânsul pot proveni şi din afara păcatului. Când discipolii îl întreabă pe Isus cu privire la cauzele pentru care acel om era orb din naştere, făcând, în mod mecanic, legătura între suferinţă şi păcat, Isus răspunde: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui; ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (In 9,3).

 

Atitudinea corectă în faţa suferinţei şi a plânsului

 

Isus, în faţa durerii, a mâhnirii, pune împreună lupta şi acceptarea, invitând şi pe discipoli să asume aceleaşi atitudini: „Tată, dacă este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta, însă nu voia mea, ci voia ta să se împlinească” (Lc 22,42). Suferinţa nu trebuie să fie dorită ca având un scop în sine însăşi, dar trebuie să fie acceptată ca un mijloc de purificare, ştiind că suferinţa prezentă procură celui credincios „o cantitate nemăsurată de glorie veşnică” (1Cor 4,17; cf. Rom 8,18). Este voinţa lui Dumnezeu ca lumea să fie mântuită de suferinţă, prin intermediul celor care suferă, de aceea, nu toate suferinţele sunt salutare şi mântuitoare, ci numai acelea trăite „după voinţa lui Dumnezeu” (1Pt 4,19), în numele lui Isus (Fil 1,29), pentru dreptate (1Pt 3,13) şi pentru Împărăţia lui Dumnezeu (2Ts 1,5). Acum înţelegem că ceea ce ne spune Isus nu mai este un paradox, ci conţine un adevăr profund, recunoscut numai la lumina credinţei în pătimirea, moartea şi învierea Mântuitorului, credinţă ce ne aduce mângâiere şi fericire sufletească.

3. Căci ei vor fi mângâiaţi

După ce am văzut adevărul profund ce rezida în expresia paradoxală a lui Isus: „Fericiţi cei ce plâng” (Mt 5,4a), în acest articol vrem să vedem care sunt consecinţele unei astfel de atitudini: „căci ei vor fi mângâiaţi” (Mt 5,4b).

Dumnezeu mângâietor

 În Vechiul Testament, Dumnezeu este numit mângâietor, consolator: „Eu Domnul, Eu vă mângâi. Dar cine eşti tu, ca să te temi de omul cel muritor şi de fiul omului, care trece ca iarba?” (Is 61,12). Această mângâiere a Domnului nu se limitează la cuvinte, ci trece la schimbarea radicală şi definitivă a situaţiei de mizerie. Deseori, pentru VT, această schimbare se referă la repunerea în posesie a lucrurilor materiale, precum este cazul lui Iob: „Domnul a adus pe Iob iarăşi în starea lui de la început, după ce s-a rugat Iob pentru prietenii săi...” (Iob 42,10-12).

Dar mângâierea despre care vorbim, chiar şi în VT, nu se referă întotdeauna la restabilirea lucrurilor materiale, deşi acest aspect este prevalent. Acest al doilea aspect se referă la o bucurie interioară, care provine din convingerea de a fi iertat de păcate, după cum spune profetul Isaia:

„Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi la inimă Ierusalimului, şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită; căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui” (Is 40,1-2).

 

Mângâierea învierii şi a răspândirii credinţei

 

Şi în Noul Testament, mângâierea nu se reduce la consolarea morală, ci se traduce concret în acţiuni care elimină cauza suferinţei. Aşa ne învaţă Isus în parabola despre omul bogat şi Lazăr cel sărac: „Fiule, i-a răspuns Abraham, adu-ţi aminte că, în viaţa ta ţi-ai luat lucrurile bune, iar Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit” (Lc 16,25). Lazăr este dus în sânul lui Abraham, ceea ce înseamnă o mângâiere veşnică, dar nu materială, ci o comuniune cu patriarhul şi, deci, cu Dumnezeu.

Mângâierea cea mai semnificativă este cea pe care Isus o aduce surorilor lui Lazăr, Marta şi Maria, atunci când îl învie pe fratele lor: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu! Dar şi acum ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu îţi va da… Lazăre, vino afară!» Şi mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu fâşiile de pânză şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar. Isus le-a zis: «Dezlegaţi-l, şi lăsaţi-l să meargă!»” (In 11,21-45).

În Faptele Apostolilor, mângâierea adusă de Duhul Sfânt are ca efect bucuria, datorită creşterii bisericilor: „Biserica se bucura de pace în toată Iudea, Galilea şi Samaria, se întărea sufleteşte şi umbla în frica Domnului; şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţea” (Fap 9,31). De asemenea, Paul, înviindu-l pe un tânăr cu numele Eutico, umple de mângâiere comunitatea creştină din Troade: „Tânărul a fost adus viu şi lucrul acesta a fost pricina unei mari mângâieri” (Fap 20,12).

 

Pe urmele lui Isus

 

După cum se vede, fericirea promisă de Isus nu constă într-o litanie consolatoare pentru a-i mângâia pe cei mâhniţi ai societăţii, aşa cum fac oamenii politici în campania electorală, ci este o schimbare concretă a stării existenţiale. Cei care îl urmează pe Isus încearcă să-l imite, printr-o angajare autentică în eliminarea cauzelor suferinţei:

„Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, iar unul dintre voi le zice: «Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!» fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?” (Iac 2,15-16).

Un exemplu concret în acest sens ne este dat de sfântul Francisc, cel care s-a dus între leproşi pentru a se îngriji de ei. Cu siguranţă, Francisc a fost mai fericit între aceşti oameni, decât în casa tatălui său şi între prietenii dinainte de convertire. Mângâierea aceasta are ca izvor credinţa că suntem fii ai lui Dumnezeu, iar Fiul lui Dumnezeu este mijlocitorul nostru. De aceea, noi ne putem îndrepta către Dumnezeu, în ciuda slăbiciunilor noastre, chiar a căderilor noastre, deoarece Isus ne dă putere să ne ridicăm, să fim decişi în lupta cu cel rău, să fim mai exigenţi cu noi înşine, mai biruitori, aşa cum ne spune sfântul Paul: „Toate le pot în acela care mă întăreşte” (Fil 4,13).