A face rău binele

„Binele nu este bine, dacă nu se face bine” (sfântul Ioan Damaschinul).

Într-un sat cu oameni destul de rostuiţi se împart generos, în faţa bisericii, tot felul de bunătăţi, pentru sufletele celor care se odihnesc alături sub flori. Pare un fel de agapă, ca o dovadă a bunei locuiri şi înţelegeri. Se face schimb. Dai cuiva care oricum îţi dă şi el ţie, poate chiar aceleaşi pacheţele, întrucât nu se mai fac pregătiri acasă, ci se ia aproape totul de-a gata din magazin. E frumos că se păstrează un obicei străvechi, dar oare câte persoane, în alte părţi, ar avea nevoie de ajutor, de „pomana” pregătită cu râvnă, de unele obiecte care chiar le-ar fi de folos? Este cumva binele, corect prezentat, dar nu tocmai potrivit aplicat, trecut comod în sumarul construirii universalei bunăstări?

Binefacere – facere de bine! Totuşi noţiunea, citită cu entuziasm adolescentin, insuficient hrănit cu vitaminele orientării în cultură şi în istorie, se poate întâlni până şi în Manifestul Partidului Comunist ori, acum, în platformele electorale şi programele promiţător înnoitoare care se afişează aproape obligatoriu în rama binelui. Doar rama! Tabloul se completează ulterior, poate chiar cu pete de sânge, şi nu se ascunde decât parţial în arhiva răului, pentru că se continuă completarea lui în ritm demolator de speranţe. Constatăm chiar şi în zilele acestea cât de „bine” se face binele promis. Ce procent din coloratul proiect chiar se materializează ca bine. „Vai de cei care spun că răul este bine şi binele rău, care stabilesc întunericul drept lumină şi lumina drept întuneric, care stabilesc amarul dulce şi dulcele amar” (Is 5,20).

Am putea verifica, şi în plan strict personal, corectitudinea actului benefic. Atunci când dau un bănuţ copilului care se apropie de geamul maşinii la semafor, văd ceva mai departe un adult zdravăn, tatăl, cu sticla de bere în mână. Cui îi fac binele? Sau chiar e bine ceea ce fac? Am dus la un cămin de copii orfani diferite alimente, detergenţi, îmbrăcăminte. Pe drumul de întoarcere, am descoperit în maşină încă ceva ce trebuia lăsat la orfelinat. Ne-am întors şi am descoperit cu stupoare cum cei care recepţionaseră bunurile şi le împărţeau între ei. Orfanii se jucau în curte. Şi ploua! Am făcut rău sau bine? În contul meu de sus, fapta e trecută la pozitivă sau la greşeală? Desigur, a face ceva căutând răsplată e o modalitate de a te autoşlefui în faţa ta. Şi atunci, dincolo de aşteptarea negustorească a răsplăţii, a recunoaşterii înfăptuirii înregistrate la capitolul binelui, ce mă stimulează înspre compasiune?

În drum spre şcoală, o fetiţă se oprea în faţa unui bătrânel sprijinit în cârjă. Scotea din ghiozdan pachetul pregătit de mama ei şi i-l dăruia. Când revenea după lecţii acasă, era lihnită de foame. Intuind facerea de bine, mama a urmărit scena şi, fără să-i facă teorie, a dus-o de mână până la uşa somptuoasă a unei case. Când s-a deschis, în prag a apărut un domn distant, îmbrăcat luxos. „Dânsul este fiul celui căruia tu îi dai mâncarea pregătită de mine”.

Se spune că e nevoie nu doar de voinţă, ci şi de dreaptă socotinţă! Se impune să fie riguros incluse în marea dilemă împrejurarea, condiţiile, în fond, împlinirea celor cinci întrebări – unde, când, cum, ce, de ce –, la care se mai adaugă cui, adică pentru cine pregăteşti şi intenţionezi să aplici regulile binelui. Cine este destinatarul? Poate se cuvine să fie respectate anumite norme, care includ negaţia orientativă: a nu oferi un cadou rău ambalat, a nu trata cu superioritate destinatarul, a nu dărui într-un moment nepotrivit, a nu invada spaţiul vieţii cuiva nepregătit să primească binele, a nu strivi sensibilităţi etc. Dimensiunea temporală se adaugă: ce e bine de făcut acum, mâine sau poimâine va fi zadarnic sau nociv. Amânarea, neglijarea înfăptuirii binelui începe să intre, înscrisă în timp, în toxicitatea răului, întocmai ca un aliment bun, dar care a depăşit termenul de garanţie.

Ba chiar poţi face filantropie într-o manieră adecvată, adică să faci bine binele, dar să fie perceput în registru negativ, să nu fie acceptat ca bine, ci ca rău. Felul cum este primit darul, contează mai mult decât darul în sine. Reacţia de apărare egoistă, vizavi de altruism, te poate descuraja. Poţi să declanşezi în cel căruia i-ai făcut binele un proces complex în care mulţumirea iniţială, firească, se întâmplă să evolueze treptat spre un sentiment stânjinitor de îndatorare apăsătoare. Beneficiarul este incomodat, căci prin gestul tău îl obligi să onoreze o datorie pe care crede că se cuvine să o revanşeze. Eşti îndepărtat pentru că profesezi ceea ce deranjează în plan psihologic, trezind nu recunoştinţă, ci invidie, ranchiună. Când umilirea este impusă din afară, umilinţa lăuntrică, smerenia raportată pe verticală, se anulează. Atitudinea generoasă, dăruirea, mărinimia sunt interpretate ca răsucire forţată a propriilor valori.

Uneori, deşi nu ne propunem, facem rău binele, încercând să-l transformăm pe celălalt în ceva care să ne semene, să fie ca noi. Întrucât nu acceptăm diferenţele, ne străduim să-l copleşim pe aproapele cu binele pe care îl aplicăm nouă înşine, fără a mai ţine cont de menţinerea cu încredere a poziţiei deosebirii, îndârjiţi să construim idealul binelui prin ştergerea conturului individualităţii, unicităţii fiecăruia. Poate ceea ce e bine pentru mine, nu e acelaşi bine pentru vecinul. Sau, alteori, fără să vrem, făcând binele alimentăm, de fapt, viciul cuiva.

Ba mai mult, şi ţie însuţi îţi poţi face binele într-o manieră nepotrivită. Răul pe care nu-l doreşti, ţi-l administrezi asiduu: poate din neştiinţă, din lipsă de voinţă, din convingerea că nu e rău, ci chiar bine.

Oricum se impune prudenţa şi măsura în toate, inclusiv când este vorba de noi înşine. Adaptând un citat din Nicolas de Malebranche, mai întâi dreptate, apoi caritate. Când faci binele, nu-ţi anula propriile graniţe, nu te autodemola pentru a oferi materiale de construcţie celuilalt. Întregul trebuie să rămână întreg. Făptura în tripla ei dimensiune – fizică, mentală şi sufletească – se cuvine respectată. Fă rai din ce ai! Zideşte-ţi raiul din ceea ce poţi, fără a transforma în iad viaţa ta! Nu trebuie să ieşi din hotarele tale ca să te cauţi în binele făcut altora. Binele pe care tu îl crezi bine, poate fi întocmai aşa pentru altcineva, dar nu simultan şi pentru tine. Îl ajuţi pe aproapele, îi sugerezi să se rezeme de tine, iar tu te dărâmi. Binele costă, nu e gratis! Ca şi încrederea sau răbdarea. Dar cu ce preţ se naşte de fapt? Nu este neapărat necesar să faci să fie înţeles preţul real al binelui, care în esenţă nu cere nimic, ci doar să fie acceptat, să fie lăsat să respire, să fie dezinteresat.

Interschimbul valorilor sufleteşti, autentic şi echivalent, poate înălţa arhitectura binelui locuibil pentru toţi. Ai primit un compliment, dă-l mai departe! Promovează binele celuilalt! Tot aşa cum tu însuţi poţi mângâia, întări şi înnobila cu exemplul şi cuvântul tău. Deja de veacuri se ştie că planurile lui Dumnezeu se împlinesc prin persoane, uneori aparent nepotrivite, iar mântuirea vine de sus prin semenii noştri. Fapta bună nu are vârstă, ci doar viitor. Deocamdată îi dăm dreptate scriitorului italian Luigi Pirandello care ne asigură că, dacă omul şi-ar folosi puterea numai pentru a face binele, răbdarea numai pentru a suporta răul, iar inteligenţa numai pentru a face diferenţa între bine şi rău, atunci lumea ar fi aproape perfectă.