Există evlavie şi evlavie

Ori de câte ori rostim un cuvânt, în faţă ne apare un chip sau o situaţie care semnifică în ochii noştri acel cuvânt. Bunăoară, dacă spunem „pâine”, în faţa ochilor ne apare o pâine frumoasă, rumenă, proaspătă, numai bună de mâncat; la fel, dacă auzim pe cineva rostind cuvântul „căţeluş”, şi nu „buldog”, gândul ne fuge imediat la o mogâldeaţă mică, simpatică, şi în niciun caz la un ciobănesc mioritic, cu colţii scoşi, gata să ne înhaţe pulpa piciorului. Dar se mai întâmplă ca acelaşi cuvânt – în cadrul aceleiaşi limbi – care pentru strămoşii noştri însemna ceva, pentru noi să însemne cu totul altceva, uneori chiar contrariul semnificaţiei iniţiale a cuvântului. De exemplu, dacă unul dintre strămoşii noştri ar fi spus că un oarecare este „tovarăşul” lui, semnificaţia cuvântului era numai pozitivă, vrând să spună că acel om era prieten pentru el, unul care-l însoţea pe drumul vieţii, unul în care are încredere, unul căruia avea curajul să-i împărtăşească gândurile inimii sale, chiar şi cele mai ascunse; nu la fel se întâmplă cu acelaşi cuvânt în zilele noastre, care – după experienţa totalitarismului comunist prin care a trecut ţara noastră – este puternic ofensator, adică, dacă vrei să jigneşti pe cineva, îi spui că este un „tovarăş”, şi ai spus tot.

Unde am vrut să ajung cu această introducere cam lungă? La a constata cum un cuvânt, care exprimă o atitudine foarte frumoasă a creştinului, a fost schimonosit într-atât încât numai semnificaţia originară nu o mai are. E vorba de cuvântul „evlavie”, la origine exprimând buna cântărire, buna cumpănire a sensului unei situaţii, al unei întâmplări, al unui context sau al unui text.

Ce mai înseamnă astăzi? Dacă aş întreba pe cineva ce-i vine în minte atunci când aude cuvântul „evlavie”, poate că aş auzi această poveste: evlavia este atitudinea pioasă a creştinului care se roagă mult, citeşte des Sfânta Scriptură şi alte cărţi de rugăciune sau de spiritualitate, nu ratează nicio celebrare făcută în biserică, îşi face de fiecare dată semnul crucii atunci când trece prin faţa bisericii sau a unui Răstignit, participă la toate procesiunile şi pelerinajele parohiei din care face parte. Până aici, toate bune şi frumoase, deşi deja ne-am îndepărtat puţin de semnificaţia originară. Mai rău e atunci când prin „evlavie” înţelegem gât înţepenit şi puţin îndoit, ochi daţi uşor peste cap, buze tremurând reţinut, mers sfios, vorbire silabisită şi plină de duh, aproape îngerească, degete printre care a fost aranjat un rozariu cu multă migală şi artă, de parcă persoana în cauză ar mai avea puţin şi şi-ar da duhul. În sfârşit, un creştin care abia mai atinge pământul şi trăieşte mai mult în lumea de dincolo, mai mult cu Dumnezeu decât cu oamenii. Când vezi un om cu aceste trăsături, auzi imediat: „Ia uite ce evlavios este omul acesta!”.

Însă, în sensul originar, a fi evlavios înseamnă a cumpăni bine cele spuse, cele auzite sau cele citite. Cu alte cuvinte, a nu te grăbi să decizi într-o direcţie sau alta, a nu te pripi să înclini balanţa interpretării a celor trăite către unul din sensurile implicate, ci mai degrabă a ţine cont de toate sensurile implicate, în proporţia cuvenită acestora. Şi mai bine dacă reuşeşti să ţii cont că „adevărul este simfonic”, aşa cum bine spunea Hans Urs von Balthasar. Cu alte cuvinte, adevărul nu este niciodată monocolor, alb sau negru, ci o împreunare de culori. Aşadar, atitudinea evlavioasă este atitudinea cumpănită şi cumpătată, cea care evită extremele alternativelor.

Odată scrise acestea, probabil că vreunul dintre noi s-a convins că semantica cuvântului „evlavie” a luat, cel puţin în spaţiul creştin, o întorsătură uneori greşită, alteori profund nocivă, care confundă persoanele cu adevărat evlavioase cu cele care practică un soi de fariseism sau de circăreală cu credinţa lor. Din când în când, cred că n-ar fi rău să ne întrebăm cum ne trăim credinţa nu numai în interiorul nostru, ci şi în manifestările ei exterioare, pentru a nu risca să facem pe clovnii sau, pe de altă parte, să nu cădem în ispita de a ne ascunde cu orice preţ, atunci când punem în act credinţa în care am fost botezaţi, astfel ca nimeni să nu-şi poată da seama dacă suntem creştini sau musulmani, dacă ne rugăm sau, pur şi simplu, tăcem pentru că nu avem ce să spunem, dacă... dacă...

Preasfânta Fecioară Maria, mama tuturor oamenilor, să mijlocească pentru noi, ca să devenim pe zi ce trece creştini autentici, şi astfel să dobândim viaţa cea veşnică, după care simţim atât de multă nostalgie, deşi n-am văzut-o niciodată.