Etica creştină sau despre iubirea aproapelui

Ce spune etica creştină?, sau cum ajungem la ea? Plecând de la unitatea organică a Noului Testament cu Vechiul Testament. Este de reţinut aici că termenul „testament” nu are valoare juridică, „testament” înseamnă „legământ” şi valoarea lui e profund şi definitiv etică. Este vorba despre vechiul şi noul legământ, acesta din urmă făcut cu o comunitate nouă şi alcătuită din toate neamurile, spre deosebire de legământul cel vechi făcut cu poporul ales, poporul lui Israel. Chiar dacă sunt două legăminte, Noul Testament nu-l anulează pe acela vechi ci rămâne în legătură şi corespondenţă cu el (novum in vetere latet et in novo vetus patet – testamentul cel nou este ascuns în cel vechi iar cel vechi este revelat în cel nou), adeverindu-i profeţiile şi completându-l cu noua învăţătură a lui Cristos. Ar mai fi de spus că profeţii nu dau legi, profeţii fac profeţii în numele lui Dumnezeu (cuvântul „profet” ca atare înseamnă „crainic”, „purtător de cuvânt” al lui Dumnezeu. Dumnezeu vorbeşte prin profeţi, ultimul profet este Cristos iar profeţii sunt aceia care-şi amintesc despre viitor.

Prin urmare, dacă vorbim de o etică creştină, izvorul ei e de aflat în Noul Testament şi această etică este una a iubirii dublu distribuită:

-     iubirea faţă de Dumnezeu;

-     iubirea faţă de aproapele (prin „aproape” înţeleg pe toţi oamenii, indiferent dacă aproapele meu este sau nu creştin. Aici e marea revoluţie a lui Cristos: toţi oamenii sunt semenii mei pentru că toţi oamenii sunt creaturi ale lui Dumnezeu, indiferent de sex, religie, culoare etc). De aceea creştinismul este religia iubirii universale. Aşa cum Dumnezeu iubeşte întreaga lume creată, cel creat are a iubi pe cele create cu iubirea datorată fiecăruia. Aceasta înseamnă că într-un fel iubesc pe Dumnezeu, în alt fel pe aproapele şi în alt fel lucrurile. Confuzia în iubire, sau dezordinea amoroasă, este păcat; adică nu pot iubi pe semen cu acelaşi fel de iubire pe care o datorez lui Dumnezeu chiar dacă în ambele cazuri iubesc. A iubi într-un fel ceva ce trebuie iubit în alt fel este deja un păcat.

Cert rămâne faptul că etica creştină este esenţialmente o etică a iubirii. Apoi e nevoie de o precizare: iubirea creştină propune, fără să impună, reciprocitatea. Dumnezeu creează lumea din imensa lui iubire şi bunătate şi lumea creată – omul, în speţă – răspunde acestei bunătăţi prin reciprocă. Nu pot iubi pe Dumnezeu şi să-mi detest semenul, după cum nu pot iubi aproapele meu şi să-l urăsc pe Dumnezeu şi să pretind în acelaşi timp că sunt un bun creştin. De aceea când este bine orientată iubirea nu poate greşi şi de aceea iubirea nici nu condiţionează. Nu se poate pune aici problema în termenii: dacă iubeşti pe Dumnezeu, atunci ajungi în rai. Adică o iubire faţă de Dumnezeu şi semeni nu este una constrânsă, nu este impusă, nu este imperativă. Dumnezeu nu mă obligă să-L iubesc, încât eticii iubirii nu i se adaugă o etică a sancţiunii. Sancţiunea nu se însoţeşte cu iubirea pe care Cristos o propovăduieşte. Dacă aş iubi pe Dumnezeu pentru a scăpa de pedeapsa eternă înseamnă că iubirea ar fi din interes, că iubirea ar fi un mijloc în vederea unui scop programat. Numai că iubirea nu este interesată, nu este mijloc şi nici concluzia unui raţionament. Este doar scop şi atât. Eu nu sunt iubit pentru că sunt frumos, eu sunt frumos pentru că sunt iubit la fel cum nu pot iubi cu iubirea altuia sau nu pot fi fericit cu fericirea celuilalt. De aceea femeile frumoase nu sunt vinovate pentru că există adulteri după cum aurul nu este vinovat pentru că există avari!

În creştinism, iubirea este una din cele trei virtuţi teologale, sau cardinale, alături de credinţă şi speranţă. Iubirea este virtutea prin care îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate, pentru el însuşi, şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Roadele iubirii sunt bucuria, pacea şi îndurarea, iubirea suscită reciprocitate, rămâne dezinteresată şi generoasă. În accepţiunea creştină, iubirea este un atribut dumnezeiesc care se revarsă prin Duhul Sfânt asupra credincioşilor şi are, am spus, două ipostaze: iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele.

Încă o precizare cu privire la cele două testamente: spre deosebire de Vechiul Testament a cărui învăţătură se întemeiază pe dreptate, Noul Testament este axat pe ideile de iubire şi libertate. Iar iubirea de semen a fost lăsată de Cristos ca o a doua poruncă după aceea a iubirii de Dumnezeu. Raportul acesta dintre iubire şi libertate este exprimat de Sfântul Augustin care spune: iubeşte pe Dumnezeu şi fă ce vrei (asta înseamnă, în realitate, că atunci când iubeşti pe Dumnezeu nu mai faci ce vrei, ci ceea ce trebuie, iar acest „trebuie” nu are în el nimic constrângător. Nimic nu este mai compatibil cu libertatea decât iubirea). Numai că dacă libertatea mea este absolută, şi este!, apoi responsabilitatea mea nu poate să fie relativă.

Care este porunca mai mare decât toate este răspunsul pe care Isus îl dă unui cărturar care îl întreabă: „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” Şi Isus răspunde:

„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Profeţii” (Matei 22, 34-40; Marcu 12, 28-31).

Iar apostolul neamurilor, Paul, va face sinteza : „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi dragostea. Dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1 Corintieni 13, 13).

Să ne imaginăm că un creştin, înarmat cu cele trei virtuţi cardinale, ajunge de-a dreapta Tatălui. Care dintre virtuţi rămâne să se manifeste acolo? Omul a crezut (credinţa), a nădăjduit (speranţa) şi a iubit (dragostea). Ei bine, rămâne de-a dreapta Tatălui să se manifeste doar dragostea neţărmurită faţă de Dumnezeu, căci acolo nu mai e nevoie nici să cred şi nici să sper. Ajunge iubirea cu infinitul ei cu tot şi iubirea este singurul subiect despre care nu se poate spune nici o absurditate. În ea totul este adevărat sau totul este fals. Conceptul de măsură nu are loc aici. Cine iubeşte cu măsură nu iubeşte şi în iubire, lui Dumnezeu, măsura îi displace.