Episcopul din inima Moldovei

El nu mai era „cel din Bucureşti” dintr-o dată, era episcop „până în măduva oaselor”. Nu mai era el, era harul interior, era Duhul Sfânt. Vorbea şi trăia „in persona Christi”. Şi tăcea. Cu o uriaşă forţă interioară s-a prezentat el în faţa duşmanului de moarte comunist! „Nu sunt de acord!”. A fost ca o stâncă (la fel şi Marton Aron) printre ceilalţi episcopi romano-catolici. „Avem un episcop sfânt”. Am auzit ţărani spunând „În el îl văd pe Cristos!”[1]


 


În binecuvântata lună mai, în „grădina Maicii Domnului”, parcă şi cerurile vorbesc acum româneşte în cele două zile care întrerup mecanica obişnuită a calendarului, prin Fericiţii noştri V. Ghica (trecut la veşnicie în 16.05.1954) şi Ep. Anton Durcovici a cărui slujbă de beatificare va fi pe 17 mai, în a.c. Ei au atins sfinţenia, trecând prin calvar viaţa lor; un popor care a avut asemenea mărturisitori de credinţă şi atâţia martiri, episcopi şi preoţi, în Moldova, Muntenia şi Transilvania, va fi binecuvântat cu zile mai bune, cum şi-a dorit Episcopul.


Anton Durcovici a fost omul providenţial care a venit exact la timp, pentru o slujire totală a acestui popor de credincioşi, aşa cum avea să mărturisească la slujba de înscăunare: „o slujire a tuturor, cu toate puterile mele, până în ultima clipă”. Avea chip de sfânt şi de ascet, cu acea strălucire ce vine din interior; avea o fineţe subtilă, ce emana din toată fiinţa lui, însemn al Spiritelor superioare. Avea toate darurile Sfântului Duh: iubire, bunătate, blândeţe, pace, cumpătare, răbdare, şi, mai ales, fidelitate.


Un mare caracter şi o spiritualitate puternică prin care s-a impus ca mentor în faţa studenţilor şi a poporului de credincioşi. O inteligenţă sclipitoare, o putere de muncă uriaşă şi o disciplină de fier i-au condus programul de viaţă. A fascinat generaţii întregi de preoţi, intelectuali şi credincioşi, prin modul său de a fi. A fost marcat pentru totdeauna de spiritul Bisericii Catolice, încă din perioada studiilor la Roma (1906-1911), spirit pe care l-a promovat trăindu-l toată viaţa, prin cuvânt şi faptă. El era întruparea idealului de preot catolic: cinstit, corect, conştiincios, disponibil, echilibrat şi, întotdeauna, în armonie cu Biserica. Faţă de alte opinii era deschis şi binevoitor, ca orice om de dialog autentic.


A murit cu demnitate, neclintit de torturile şi înjosirile bestiale ale călăilor săi, mărturisind în latină că este episcop catolic şi rugându-se, până în ultima clipă. Acest spirit de tărie şi fidelitate l-a transmis şi elevilor săi; „Dragul meu episcop, eu te urmez pe tine. Unde eşti tu acolo trebuie să fie şi elevul tău” (Mons. J. Baltheiser, arestat la 11.05.1951).


 


Preot şi Mentor


 


„Exemplul viu al preotului desăvârşit”[2]; „ne-aţi turnat picătură cu picătură viaţa sfântă cu ştiinţa cea curată a Bisericii”; „magistru excelent atât în ştiinţa ştiinţelor, cât şi cu ştiinţa sacră”; „magnus in magia, major in filosophia, maximus in theologia, (...), părinte spiritual, educator, director şi rector”[3]


 


A fost magistru care a desăvârşit formarea preoţilor, a intelectualilor şi a credincioşilor, după rigori înalte. La Bucureşti şi Iaşi a fost mentor întru sfinţenie şi a înfăptuit, pe unde a trecut, înţelepciunea iubirii cu o vocaţie universală: „Dumnezeu voieşte ca toţi creştinii să fie sfinţi, fiecare în starea specifică de viaţă” (Alfons M. De Liguori). El a devenit vocea Bisericii catolice din România şi gloria ei: un mare teolog tomist, mentor matur şi de vocaţie, spirit cu iniţiativă şi bun organizator şi mereu sentire cum Ecclesia.


A fost elogiat în repetate rânduri, de către card. G. Gatti (Prefectul Congregaţiei „De propaganda Fide”), iar rectorul Colegiului Roman, G. Bergano, i-a prevăzut o carieră strălucită: „va fi o comoară în dieceza sa”. Arhiep. R. Netzhamer îl aprecia în mod cu totul deosebit, încă din perioada studiilor în ţară. A obţinut doctoratul în filozofie la Univ. „Toma de Aquino”, doctoratul în teologie la Univ. Urbaniana a Congregatiei „De Propaganda Fide” şi licenţa în drept canonic; tânărul teolog considerat „o comoară de preot” era mult dorit şi de către prelaţii Romei. Dar ascultător şi fidel faţă de superiorul său, el s-a întors în ţară în 1911 (fidelitatea faţă de România a exprimat-o în 1925, când s-a naturalizat). În 1924 noul arhiep. Alexandru Cisar l-a numit director la Seminarul „Sfântul Duh”, justificând că „a văzut în el omul potrivit să reorganizeze Seminarul şi să-l umple de spirit apostolic”[4]. Aşa a început drumul formării a multor generaţii de preoţi ca „suflete superioare”, „cu zel în muncă şi evlavie”[5]. A îndeplinit funcţii şi sarcini extrem de importante în Arhidieceza de Bucureşti. La 30.10.1947, Papa Pius al XII-lea l-a numit Episcop de Iaşi; a fost consacrat ca episcop pe 05.04.1948 în Bucureşti. Din 1949 a fost numit şi administrator apostolic al Arhidiecezei de Bucureşti. La 26.06.1949 a fost arestat, anchetat şi torturat bestial la Bucureşti şi Sighet, unde s-a şi stins, creştineşte, la 10.12.1951.


Prin puterea exemplului său, Episcopul îi învăţa pe toţi că „mântuirea noastră stă în rugăciune”, „cine se roagă se mântuieşte” (Sf. Alfons M. De Liguori). Rugăciunea şi adoraţia Euharistică erau respiraţia sa zilnică.


 


Formarea laicilor


„Adevărurile cuprinse în teologie privesc deopotrivă pe toţi oamenii şi trebuie cercetate serios de oricine” (A. Durcovici, în „Farul Nou”, XII, 1936).


 


A susţinut în faţa intelectualităţii „Lecţii Tomiste”, cursuri săptămânale, audiate şi de către N. Ionescu, Nichifor Crainic, G. Galaction, (între 1936-1942). În nr. XI din „Farul Nou” (1936) s-a apreciat că s-a făcut „primul pas spre o adevărată gândire românească, sau chiar bazele neotomismului românesc”. A fost asistentul spiritual al Terţiarilor Franciscani de la Catedrala Sf. Iosif. În „Aurora Franciscană” (nr. 3-4, 1943) se amintea: „În seara zilei de 24.03.1943, preotul delegat (Iosif Tălmăcel) a prezidat întâia adunare a terţiarilor (în număr de 35) al căror spiritual era prea cucernicia Sa, părintele canonic A. Durcovici”. A vorbit „întotdeauna foarte frumos despre surorile, conduse de ministra lor, care au organizat multe acţiuni de caritate. Fraternitatea a fost alături de d-na Maria Durcovici când era suferindă. Şi ca o legătură peste ani, în 2013 un grup de rugăciune din actuala fraternitate O.F.S. „Sf. Elisabeta” au fost la mormântul Mariei Durcovici din cimitirul Bellu când s-au împlinit 70 de ani de la moartea sa.


Doamna Angele Mornand, cu o stare materială excepţională, „proprietara unei fabrici la Bucureşti, convertită de părintele Anton, asistată spiritual de către el şi numită Preşedinta Ordinului al III-lea Franciscan din România”, în ultimele ei zile de viaţă a scris pe 21.10.1987: „În uşurarea crucii mele grele, îmi vine o bucurie cerească, care mă umple de fericire: minunata ştire a beatificării veneratului şi sfântului nostru Durcovici. Este un mare har al lui Dumnezeu să fi avut privilegiul de a cunoaşte un sfânt aici pe pământ. Era un sfânt minunat”.[6]


La întrunirea Terţiarilor Franciscani din 13.03.1949, invitat de onoare a fost ep. Anton Durcovici, fraternitatea crescând la 104 membrii, iar pr. Andrei Despina, asistentul spiritual, a predicat emoţionant „despre sărăcie”.


Congregaţia Mariană a Bărbaţilor din Bucureşti, condusă de către A. Durcovici, a renăscut, însufleţindu-se din crezul său: misiunea de a salva sufletele; s-a reuşit omogenizarea grupului (de etnii diferite, ca şi de starea socială, culturală etc.) şi au fost primiţi mulţi tineri români şi străini. Într-o vreme tulbure, când ideologiile erau extreme (fascismul şi comunismul) Congregaţia a tipărit revista „spiritual-ştiinţifică” „Farul Nou” (coordonată de A. Durcovici între 1934-1944), ca „mijloc puternic pus în slujba opiniei publice şi a comunităţii catolice”. Printre colaboratori erau G. Galaction, Nechifor Crainic. Congregaţia a avut legături cu secţiile mariane din Ardeal. Cei din Bucureşti au participat la „Octava mondială de Rugăciune” din luna ianuarie. Criticul I.M. Roşca remarca: „aici am cunoscut vârsta ştiinţifică şi puterea de muncă a lui Durcovici”.


Păstorul şi-a îndeplinit misiunea, printr-o dăruire totală pentru Dumnezeu şi pentru Biserică în cele trei direcţii spirituale: formarea laicilor întru credinţă şi spiritualitate, educarea familiilor, a copiilor, a tineretului şi, mai ales, ridicarea nivelului spiritual al preoţilor; a accentuat asupra demnităţii preoţiei catolice: rolul ei este ca şi cel al lui Cristos: să-i slujească pe toţi oamenii. Parohul de atunci din Târgovişte, Pr. Augustin remarca: „veţi rămâne mereu, pentru fiecare, un superior bun şi drept, un sfătuitor înţelept”[7].


 


 


Moldova în inima Episcopului


 


„Plângeam cu toţii şi Preasfinţitul, cu ochii în lacrimi, ne-a spus „aş vrea nespus să mai rămân cu voi,  dar nu se poate. De aceea vă las ceva care să vă aducă aminte de mine” şi şi-a scos alba cu care celebrase Sf. Liturghie şi i-a dat-o domnului dascăl, spunându-i să ne rugăm pentru el şi să nu-l uităm, aşa cum nici el nu o să ne uite pe noi şi acea zi”[8].


 


Sunt vorbe rostite de către episcop în Biserica din satul Cireşoaia, după ce a conferit Sfântul Mir, şi, corul, pe patru voci, a cântat pentru el o frumoasă doină (compusă de Pr. M. Ghiuzan) „Cui ne laşi Tată?”. La plecare, episcopul a mai vrut să asculte, încă odată, doina.


Episcopul a păstorit Dieceza de Iaşi doar un an şi două luni, făcând vizite canonice impresionante, în timp şi spaţiu: 55 de vizite pastorale şi sfinţirea a patru Biserici (între care, pe 4.X.1948 , şi cea din Bacău dedicat Sf. Francisc). Dieceza de Iaşi avea în 1948, 140.000 de catolici, 108 parohii şi 98 de preoţi; Arhidieceza de Bucureşti avea 34 de parohii, 66 de preoţi şi 60.000 de cedincioşi.


În Moldova, „Bine ai venit, Stăpâne!” erau şi vorbele de pe buzele tuturor, episcopul fiind foarte iubit aici. Poporul, educat în atâtea generaţii de către vrednicii părinţi franciscani, ştia să-l preţuiască şi să-i primească învăţătura. Din acest popor de credincioşi s-au ridicat sute de vocaţii pentru viaţa consacrată, ceea ce a uimit Apusul. Oare, este din lumea viselor, adevărul că în 1944, au fost 74.000 de împărtăşanii?![9]


Poporul l-a iubit pe ep. Anton, ca şi pe episcopul locului, Mihai Robu, pe G. Liverotti, pe I. Tălmăcel şi pe atâţia mulţi alţii. Au văzut în el un sfânt, un om al rugăciunii, care a început a face  şi a învăţa, continuând opera de evanghelizare a înaintaşilor.


Bunicii mei dinspre mamă, ca şi atâţia alţi credincioşi, păstrau cu evlavie o iconiţă, primită în dar, de la episcop. El, presimţind ororile comunismului, îi îndemna „să ridice o biserică şi în sufletele lor, atunci când nu vor mai fi preoţii”. Oamenii vorbeau despre „Sfântul cu inimă de moldovean” care cutreiera Moldova binecuvântându-i şi învăţându-i. El va rămâne mereu în sufletele lor şi ale noastre, unindu-ne în rugăciune.


Fericit este astăzi poporul al cărui Dumnezeu este Domnul şi a fost păstorit de omul lui Dumnezeu, Anton Durcovici!


 


Consuela Vlăduţescu