Elogiul milostivirii

„În regiunea Padovei o copilă, pe nume Eurilia, şi-a însoţit mama până la casa unei vecine pentru a-şi procura foc. La întoarcere, femeia îşi găsi copila moartă, plutind pe spate în apa mocirloasă a unui şanţ. Plângând şi zbuciumându-se, mama scoase din apă copila înecată…” (Assidua, 39)


 


Basoreliefurile din marmură, ce împrejmuiesc Arca Sfântului în Bazilică, îl elogiază pe Taumaturg, însă scot în evidenţă şi fărâme din viaţa unui popor. Adesea, ca ieri şi astăzi, găsim o lume abătută cu drame neprevăzute ce zgâlţâie existenţa. Fiecare operă realizată de acei mari artişti reprezintă un ex voto în favoarea harurilor obţinute prin mijlocirea Sfântului, dar reprezintă, în acelaşi timp, un reportaj cu nevoinţele de fiecare zi. Aşa cum au fost în intenţiile celor care le-au realizat, acele reprezentări vorbesc şi astăzi oricărui pelerin.


De această dată ne vom opri la scena ce se găseşte aproape de mormântul Sfântului Anton. E vorba de capodopera lui Jacopo Sansovino, Sfântul Anton învie o tânără înecată (1563), numită şi „opera celor trei vârste”, întrucât sunt înfăţişate trei femei: o tinerică, o adultă şi o bătrână. În zadar îl căutăm pe Sfântul Anton în această reprezentare, el e deja ridicat la slava cerului: centrul e ocupat de o „pieta” cu totul feminină strânsă în jurul unei copile lipsită de viaţă. Primele biografii ale Sfântului Anton ne spun că această copilă se numeşte Eurilia, din hinterland-ul padovan, care prin mijlocirea Sfântului (puţin după canonizarea sa) o readuce la viaţă. Lângă ea se află două femei îngenunchiate, smerite şi neputincioase. Împreună alcătuiesc o scară de trei generaţii: o copilă, probabil victima unui joc hazardat la marginea apei mlăştinoase; o tânără femeie, cu trăsături ferme de mamă, ţine în braţe trupul, de acum, rece ale copilei; o bătrână, toată numai riduri şi uscată, care altceva nu ştie să facă decât să-şi pună mâna dreaptă pe umărul mamei îndurerate.


La mormântul Sfântului Anton, arta se debarasează de propriile exigenţe estetizante şi reprezintă viaţa aşa cum e ea, firească, transpunând frumuseţea ce se ascunde în uscăciune şi durere. Romano Guardini, în cartea sa Vârstele vieţii, spune: „Într-adevăr fiecare ceas, fiecare zi, fiecare an reprezintă momente vii din existenţa noastră concretă; fiecare din aceste momente este unic, constituind, în întregul existenţei, o parte ce nu poate fi schimbată cu altele”. Protagoniştii şi responsabilii acestor momente trebuie să fim noi, ne-o aminteşte şi Sfântul Anton în Predicile sale: „Acest trup sărman, la începutul vieţii sale e micuţ; la bătrâneţe e gârbovit; în schimb în floarea vârstei, adică la tinereţe, se umflă în pene, se dichiseşte cu tot soiul de bijuterii, se dedă la mâncăruri şi băutură, ca un porc ghiftuit cu ghinde”.





Dintotdeauna mă emoţionează acest grup statuar feminin. Îmi aminteşte înainte de toate că femeile sunt cele care poartă viaţa, cu o iubire dusă la sacrificiu, cu credincioşia şi dârzenia lor. Copila înecată: astăzi tinerii se îmbolnăvesc mai greu, dar mor foarte uşor. Sunt „acei neînfricaţi ce gonesc pe maşini puternice” (Luigi Cancrini) şi se dedau periculos la droguri, la decibeli, luaţi de val că viaţa „nu are capăt”, risipind fiindcă „tot e”. Tinerii ştiu să-şi facă rău la fel de mult cât sunt îndrăgostiţi de viaţă şi de făgăduinţele ei. Apoi „mamele curajoase”, adesea singure, ce îşi găsesc copiii în astfel de drame, îi adună printre lacrimi şi cu demnitate, conştiente că aparţin unei generaţii devenită incertă şi, adesea, incapabilă să educe, nepricepută să întâmpine astfel de situaţii. Şi acea bătrână, în care văd toate bătrânele ce îngenunchează în faţa suferinţei noii generaţii şi, fără să spună prea multe, se roagă în tăcere pentru cei pe care îi iubesc. Poate că miracolul învierii copilei Eurilia a plecat din invocaţia, din mâna şi din inima milostivă a bătrânei, şi mai apoi a ajuns şi la celelalte două, ca într-o cascadă, şi au primit binecuvântarea Sfântului Anton. Ar fi frumos dacă, pe lângă „nesocotinţa” celor tineri şi responsabilitatea adesea încruntată şi agresivă a celor adulţi, ar străluci şi ar face loc compasiunea de care sunt capabili cei bătrâni: ei sunt adevăraţii protagonişti ai acestui bine pe cale de dispariţie