Efectele crizei submarinelor

În loc de submarine au ieşit la suprafaţă, de astă dată din apele profunde ale relaţiilor internaţionale, tensiuni în raporturile transatlantice. Cam aşa s-ar putea rezuma metaforic criza izbucnită după anunţarea înfiinţării, la 15 septembrie, a unei alianţe strategice dintre SUA, Australia şi Marea Britanie (ANKUS), dar mai cu seamă după ce guvernul de la Canberra a comunicat că a optat pentru cumpărarea de submarine americane cu propulsie nucleară în locul celor deja comandate Franţei, cu motoare Diesel. Cea mai afectată de această iniţiativă a fost evident Franţa, care, prin glasul ministrului său de externe, Jean-Yves Le Drian, a descris demersul drept „o lovitură de cuţit în spate”. Torpilarea mega-contractului de vânzare a submarinelor franceze în valoare de aproape 90 miliarde de dolari a fost calificată „trădare”, iar preşedintele Emmanuel Macron nu a ezitat să decidă retragerea pentru consultări a ambasadorilor din Australia şi SUA, dar nu şi de la Londra. Decizia Parisului este considerată expresia unui grav conflict diplomatic cu cele două state. Mai mult, în raporturile cu SUA, cu care nu au avut un astfel de precedent, vestea proastă s-a lansat, în mod ironic, chiar în anul când se comemora participarea franceză la unul dintre momentele determinante ale istoriei americane: dobândirea independenţei faţă de Anglia în urma bătăliei navale de la Chesapeake din 1781.

Dincolo de aspectul financiar şi comercial, Parisul a fost însă deranjat vizibil şi de faptul că a fost lăsat deoparte din această structură anglo-saxonă de aliaţii săi din NATO, chiar dacă are propriile interese şi o prezenţă semnificativă în regiunea Pacificului. Un detaliu nu îndeajuns de comentat este şi acela că, în 2018, Franţa încheiase cu Australia şi India un parteneriat trilateral menit să stabilească un pol de putere în zona indo-pacifică independent de rivalitatea notorie China-SUA. „Consultările deschise între aliaţi pe probleme de interes strategic pentru Franţa şi partenerii europeni ar fi făcut posibilă evitarea acestei situaţii”, a recunoscut, la o săptămână după izbucnirea crizei, preşedintele american Joe Biden în urma unei convorbiri telefonice cu liderul de la Paris. Washingtonul şi-a exprimat chiar un angajament durabil în acest sens, a reiterat rolul NATO pentru o securitate transatlantică robustă, ba chiar a reafirmat rolul Franţei şi al UE în regiunea indo-pacifică, astfel încât Parisul şi-a retrimis ambasadorul în SUA, însă nu şi la Canberra. Dar, aşa cum se spune şi în relaţiile dintre oameni, Franţa a iertat, dar nu va uita.

Să încercăm însă să decelăm sintetic resorturile intime ale deciziei protagoniştilor acestei crize. Noul şef al administraţiei americane, anunţase întoarcerea SUA la normalitate, iar una dintre dimensiunile ignorate de fostul preşedinte Donald Trump era cea a multilateralismului. Or, decizia de înfiinţarea a noii alianţe ANKUS este în mod vădit o opţiune unilaterală americană, cu scopul de a îndigui expansiunea chineză în regiunea Pacificului. Competiţia cu China are ca scop menţinerea rolului hegemonic al SUA în lume în faţa unui adversar foarte dinamic, care încearcă să-şi valorifice potenţialul său economico-financiar şi în plan militar şi strategic, deocamdată insistent în zona Pacificului, dar şi prin ofensiva în jurul proiectului „Noul Drum al Mătăsii”. Pentru zona asiatică, SUA au creat deja, alături de Australia, Japonia şi India, aşa-numitul format Quad (Dialogul de Securitate Cvadrilateral), al cărui scop este să prevină ameninţările Chinei în regiune şi să dezvolte acele forme de cooperare menite să creeze o barieră credibilă în faţa acestora. Beijingul a numit noua structură „o clică exclusivistă”, dar a înţeles avertismentul fără a se lăsa descurajat. De menţionat că ceilalţi parteneri din Quad au reacţionat pozitiv la anunţarea înfiinţării ANKUS. Pe de altă parte, se consideră că după experienţa amară a retragerii haotice şi umilitoare a forţelor occidentale din Afganistan, care ar putea fi considerată doar o stângăcie sau neglijenţă punctuală, o a doua mişcare greşită faţă de un aliat puternic european ar putea să indice fie o nouă paradigmă de gândire la Casa Albă, fie, mai curând, o lipsă de maturitate în evaluarea riscurilor unor decizii majore.

În această vastă conjunctură internaţională, Franţa a devenit doar „o victimă colaterală”, după cum constata un expert de la Lowy Institute, un thik-tank australian. Pentru ţara de la antipozi, sacrificarea prin „trădare” – cum s-a comentat la Paris – a relaţiei cu Franţa s-a făcut nu atât din raţiuni comerciale (pentru că nişte daune s-ar putea să se plătească din cauza ruperii contractului), cât mai ales din motive politico-strategice. Beijingul a dat deja anumite semne de inamiciţie faţă de Canberra în recente acţiuni bilaterale (cum ar fi cele legate de pandemia de coronavirus), iar pentru australieni o relaţie cu SUA ar oferi mai multe garanţii decât una cu Franţa. În plus, opţiunea pentru submarinele cu propulsie nucleară americane aşază Australia într-un grup foarte restrâns de state care dispun de asemenea mijloace. Totuşi, iniţiativa recentă ar pune sub semnul întrebării credibilitatea unor angajamente americane pe teme globale, cum ar fi controlul armamentelor, schimbările climatice sau noile sfidări economice.

Marea Britanie, în schimb, avea nevoie să-şi demonstreze sieşi şi mai ales altora că, după ce a ieşit relativ şifonată din experienţa Brexit, poate fi un actor politic global. De altfel, premierul Boris Johnson s-a grăbit să-şi ceară foarte ceremonios scuze omologului său francez, dând asigurări totodată că va rămâne un aliat credibil şi activ în cadrul NATO.

Episodul ANKUS a lăsat în Franţa un gust amar, iar anumiţi lideri politici cer ca ţara lor să iasă din nou din Comandamentul integrat al NATO, aşa cum o făcuse în 1966 preşedintele Charles de Gaulle. S-a spus chiar că Franţa a fost umilită şi desconsiderată ca aliat, iar răcirea relaţiilor cu Australia este deja oficializată. Pe de altă parte, evenimentul confirmă, chiar dacă într-o formă neplăcută, ideea susţinută de preşedintele francez că la nivelul UE ar trebui să fie creată o structură militară autonomă, iniţiativă neagreată de unele state membre care insistă pe ideea „unităţii şi coerenţei” occidentale. Macron declarase în urmă cu câtva timp că Alianţa Atlantică este „în moarte clinică” şi a promovat consecvent ideea unei structuri militare europene, în care Parisul ar juca desigur un rol important. Pe de altă parte, ideea preşedintelui american de a-şi mobiliza partenerii occidentali pentru a face faţă ascensiunii chineze nu este nici ea total acceptată, datorită diverselor interese economice, dar şi pentru că se încearcă evitarea transformării unei competiţii politice într-o confruntare.

În această ecuaţie complicată, UE s-a vădit încă odată că este un actor politic departe de anvergura sa economică. Liderii de la Bruxelles au reacţionat ce-i drept solidar cu Franţa, denunţând „lipsa de loialitate” a SUA şi, pe de altă parte, au amânat o serie de consultări comerciale cu Australia. Dar capacitatea sa de reacţie şi de influenţă este limitată. Rămâne de văzut dacă după „consultările aprofundate” din acest an dintre preşedinţii francez şi american, dintre alţi demnitari, se vor putea nu doar număra cioburile, ci se vor produce ameliorări favorabile ambelor părţi. Dar se vădeşte încă o dată că, în mişcarea marilor plăci tectonice geopolitice, actori mai puţin importanţi pot fi uneori sacrificaţi.