Educația și spațiul comunitar

Școala ființează ca un organism social a cărui dinamică trebuie și merită a fi cunoscută de cei care administrează sau fac educația. Ea este instanța delegată și specializată a unei societăți de a decanta, semnifica și transmite experiența culturală acumulată în timp de comunitate. „Reproducția” culturală ține și de felul cum funcționează acest for, de dinamica lui internă, de joncțiunile întreținute cu alte paliere ale sistemului social integral. Orice tip de societate își construiește o școală pe „măsură”. În același timp, prin intermediul școlii, o societate se poate întări, revitaliza sau remodela. Școala devine o „lume” în sine, ce merită a fi cunoscută atât de către cei ce se mișcă în ea, cât și de către cei care o privesc dinafară cu speranță, cu încredere, poate cu îndoială.

Educația presupune difuziune a unei experiențe de la cei care (se presupune că) o au către cei care încă nu o dețin, pentru a o încorpora mai ușor, a o interioriza, a o îmbogăți și a merge mai departe. În orice caz, actul educativ leagă ființele atât pe o linie evolutiv-diacronică, antecesorii „predând” și ducând mai departe experiența descendenților, cât și pe o linie linear-sincronică, fiecare „dând” celuilalt, în timpul prezent, ceea ce (crede că) este competent, este nevoie sau merită a fi difuzat. În ambele situații, se evidențiază faptul că educația înseamnă o transmisie a valorilor, o interpelare directă a alterității de acum, de altă dată sau care va fi un context de comunicare și de interacțiune socială.

Actul paideic nu se reduce la un registru tehnic, strict metodic, de pregătire și transmitere a cunoașterii. El presupune antrenarea unor nevoi, amenajarea unui context comunitar favorizant, rezonant, consonant, în care ființele se pun alături și se înțeleg reciproc, interferează, se tatonează, se completează psihologic şi ideatic, care consimt sau reacționează, într-un mod propriu, la ceea ce li se pune în față. Situația de învățare este o întâlnire, o punere laolaltă a unor „bagaje” culturale articulare, o co-împărtășire a unor experiențe individuale, o ocazie de construcție comună a cunoașterii, un exercițiu de supunere la probă, de negociere a unor înțelesuri, de reexperimentare a ceea ce deja se știe sau s-a mai întâmplat. Nimic nu începe cu datul personal, cu experiența sau accidentul individual; trebuie să devii permisiv sau să ții cont și de ce îți propune altul. Și oricum, nu înveți de unul singur, o faci alături, împreună cu alții (și, deseori, pentru alţii).

Învățarea școlară se exercită într-un context social și generează congregarea unor eforturi sau acumulări ce merg dinspre individual spre colectiv. Chiar dacă actul educativ, pe linie achizitivă, presupune preluare și activare personală a valorilor promulgate, el se edifică și primește consistență pe aliniamente comunitare, sociale, întrucât presupune interrelaționare, activarea unor raporturi explicite pe orizontală și verticală, pe ce a fost și ce va fi, pe acțiuni și influențe la nivelul tuturor actorilor antrenați în această activitate. Chiar și comportamentele bazale, înrădăcinate în datul genetic, cum ar fi inteligența, au o determinare sau se revendică și pornind de la incitări psiho-sociale. O predispoziție nativă a unei persoane nu ține de un ineism absolut, nu apare de la sine, plecând de la o predeterminare univocă, ci se activează sau se metamorfozează în raport cu un anumit mediu de primire, natural, cultural, social. Platforma explicativă și instrumentele dezvoltate de psihologia socială pot deveni revelatorii pentru câmpul școlar, contribuind nu numai la o cunoaștere a acestui univers, ci și la perfectarea sau ameliorarea proceselor educative. Avansul și perfectarea actului didactic țin nu numai de o procesualitate internă, tehnică, ci și de contexte mai largi care prefațează, predetermină și confirmă justețea unor acțiuni cu caracter strict formativ. Educația nu este un proces autotelic, închis, suficient înseși; nu se exercită într-un perimetru delimitat (școala), ci presupune un evantai de raporturi și câmp de forțe sociale ce exced insularizarea, închiderea solipsistă sau datul specific al persoanei.

Școala este un univers cumulativ, conjunctiv, uneori complicat, care adună la un loc aspirații individuale distincte, dar care sunt unificate, puse în rezonanță, aduse la un „unison” valoric: cel purtat de vectorul valoric al comunității în/pentru care se pregătește să intre. Impregnarea socială, cu toată presiunea ei, este de neevitat. Pe de o parte, și individul caută această integrare, pentru că se simte agreat și protejat de această apartenență. Din alt punct de vedere, și societatea are nevoie de o solidaritate și de crearea unui câmp de consonanță, pentru a deveni eficientă, respectată, eficientă. Problema este însă cum se compune acest echilibru între respectul perspectivei individuale și „masificarea” presupusă de o sociabilitate de tip macro, instituită și susținută artificial, la un moment dat. Oricum am lua-o, școala devine una dintre instanțele unui marcaj social de care lumea are nevoie. Prin intermediul ei, ca ființe particulare ne „universalizăm”, captăm valorile timpului, dar ne și individualizăm, ne „personificăm” cunoștințele, nevoile, idealurile, ne delimităm conturul identitar, ne manifestăm ca ființe autonome, libere. Important este ca educația să prezerve libertatea individuală și să concureze la autodeterminare, la alegeri multiple, în cunoștință de cauză, să nu degenereze în instrument de dependență, de nivelare, de îndoctrinare sau de manipulare.