Educaţia se face zicând şi făcând...

Educaţia este un demers cu totul aparte, pentru că ea presupune prefaţare sau anticipare a ceea ce urmează să apară, prin proiecţii, gânduri, cuvinte, dar şi acţiune propriu-zisă, adică facere, arătare, demonstrare. Nu faci educaţie doar vorbind, ci şi făcând. Un părinte sau un profesor vor face educaţie nu numai prin cuvinte, aşteptări, porunci, ci şi prin felul lor de-a fi, de a se înfăţişa, de a se comporta. Acţiunea paideică autentică înseamnă o identificare a celui care vorbeşte cu fapta pentru care face pledoarie. Ca şi în cazul altor ipostaze de asumare existenţială sau profesională (din zona artistică, religioasă, tehnică), e nevoie de o punere în situaţie, de o arătare pe viu a unor acţiuni, realizări, virtuţi, de o prezentificare a unor trăiri sau crezuri, de o concretizare la propriu, prin acte vizibile, a valorilor pentru care pledezi, pe care le propui, pe care le predai.

Desigur, transpunerea nu trebuie să fie numaidecât directă, făţişă, explicită. De cele mai multe ori, demonstrarea se face tacit, treptat, în timp, după timp. Nu e nevoie de didacticism în formare, ba, dimpotrivă, de o metodică sfioasă, ingenioasă, prietenoasă. Cu cât sugestia este mai evanescentă, cu atât efectul poate fi mai mare. Mântuitorul Isus poate fi un exemplu, din perspectiva discreţiei, a nonintervenţiei roditoare, a unei lucrări paideice prin pilde, suspendare, tăcere, neexplicare. „Cine are urechi, să asculte!” (Mt 13,9).

Procesul educaţional presupune asumarea unei realităţi antropologice complexe, ce pune laolaltă şi corelează practici cu discursul despre practică, educaţia cu ce credem noi că este educaţia, activitatea de formare a omului cu cadrul explicativ-conceptual ce o prefigurează, o însoţeşte, o ratifică. Realitatea pedagogică este una combinată, întreţesută în care fenomenele obiective se amestecă cu proiecţiile şi dezideratele noastre ce sunt puse în carcase ideatice, în structuri explicative coerente, în modele ale intervenţiei cu scop formativ. Vorbirea despre educaţie ajunge să fie sau să facă, ea, ca atare, corp comun cu educaţia. Că, la un moment dat, din raţiuni epistemologice şi practice, cele două parcursuri se desprind, având fiecare dinamica sa, este adevărat. Însă, de cele mai multe ori, supoziţii comune şi linii ideatice le ţin legate, devenind, ca într-un sistem de vase comunicante, reciproc profitabile, stimulându-se una pe alta, conducând la o creştere la nivelul ansamblului epistemologico-acţional. Pe scurt, educaţia presupune obligatoriu o corelativitate între intenţie şi acţiune, viziune şi realizare, spus şi făcut.

Aşa încât, explicaţia pedagogică, aparatul conceptual şi ideatic antrenat în tutelarea practicii educative (ne referim, desigur, la pedagogie), chiar dacă se raportează la un cadraj universal (prin limbajul de specialitate, paradigmele şi teoriile statuate la un moment dat etc.), va activa, în acelaşi timp, şi elemente circumstanţiale, ce ţin de un anumit etos, de cultura unui timp şi a unui loc, de trăsături ale mentalului colectiv, de experienţa, expertiza sau autoritatea morală a unei persoane etc., ce pot „colora”, într-un anumit fel, cadrul general, impregnându-i un anumit relief, specificitate, poate chiar şi eficacitate, performativitate. Chiar dacă educaţia este un proces universal, modul ei de generare, de activare, de statuare, de descriere, de semnificare poate să fie corelată cu practici socio-culturale specifice, particulare, delimitate, personalizate. Educaţia nu se face la modul general, eterat, fără o corespondenţă cu un anumit cadraj cultural, ci în strânsă legătură cu un perimetru valoric bine articulat ca specificitate, particularitate, concretitudine. Într-un anumit fel şi spre un anumit set valoric se tinde în educaţia de la noi, de pildă, altceva se va viza în Finlanda. Anumite ţinte se vizau în perioada interbelică, altele se vor avea în vedere în prezent. Dincolo de anumite constante valorice sau comportamentale, pot apărea competenţe particulare de atins într-un spaţiu sau altul, într-o perioadă sau alta.

Să mai remarcăm faptul că pedagogia, în ipostaza de teorie, incumbă şi conotaţii practice, întrucât aceasta vizează acţiuni concrete ce urmează a se derula. Comparativ cu alte ştiinţe socio-umane, ştiinţa educaţiei este mai „aproape” de realitate, urmează şi secondează mai atent chemările şi aşteptările ei. Discursul pedagogic este simultan şi un discurs practic, dat fiind că, odată emisă o cerinţă, o normă, aceasta pretinde a lua o formă concretă. Se poate educa, deci transforma, direct, prin „simpla” emisiune a unei idei, cerinţă, ipoteză. După unii autori, se consideră faptul că discursul despre educaţie nu este atât un discurs despre, nici chiar un discurs pentru, ci un discurs auto-implicativ. El nu se restrânge în a „descrie” ceea ce se crede că este, ci face să apară ceea ce se descrie sau se preconizează. Credinţa sau supoziţia în existenţa anumitor fapte valorizate poate să le facă în mod efectiv ca acestea să apară. Realitatea se transformă prin intenţii explicitate în propoziţii, în cuvinte. Cuvântul instituie şi creează o dorinţă, o stare, un comportament, un caracter, umanitatea ca întreg.

În materie de formare – dar nu numai, ontos-ul este precedat de logos. Realitatea este precedată de cuvânt. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există” (In 1,1-3), scrie în Sfânta Scriptură. Aşadar, cuvântul de învăţătură nu doar anunţă o realitate, ci chiar o instituie, o facilitează, o forţează să apară. De aceea, o intenţie formativă odată explicitată are deja valoare, va avea urmări. Cuvântul celui ce educă (că e mama, tata, învăţătorul, prietenul etc.) are mari şanse să se traducă, mai devreme sau mai târziu, în fapte, stări, conduite. Sămânţa valorii, aruncată cu meşteşug şi rost, are mari şanse să lege, să înflorească, să rodească. Acum, aici sau cândva, altundeva.