Educaţia pentru pace, mai necesară ca oricând

Necesitatea şi dezirabilitatea unei valori se evidenţiază mai ales când se manifestă o carenţă sau un deficit. Educaţia pentru pace se dovedeşte a fi utilă mai ales în situaţii de anomie, conflict, război. Devine importantă când pacea, ca ţintă sau stare existenţială, este ameninţată, periclitată, eventual eliminată.

Chiar dacă expresia ca atare pare a fi clişeizată, chiar lozincardă (asta şi pentru că a fost cândva instrumentalizată ideologic), substanţa acestei componente educaţionale se referă la conduite de care o comunitate şi lumea în ansamblul ei au nevoie. Astăzi, mai mult decât oricând, când războiul, dureros şi sângeros, se manifestă în proximitate, topica păcii a devenit şi mai relevantă pentru noi, dar şi pentru alţii.

Pacea nu este un dat, o stare ce se conservă de la sine, ci un câştig permanent, un rezultat obţinut prin încredere şi înţelepciune, un dar la care accezi prin atenţie, efort, determinare, consecvenţă. Pacea se învaţă şi se întreţine (şi) prin educaţie. Este un comportament al individului, al comunităţii, al unui stat ce se iveşte ca urmare a unei lucrări sau modelări în acest sens, al unui cumul de conduite, editate cândva, dar şi hic et nunc de către fiecare dintre noi. E o formă de responsabilizare a omului faţă de viaţa care i s-a dat, atât cea proprie, cât şi a semenilor cu care se întâlneşte, e o obligaţie de convieţuire, un comandament în raport cu chemările divine.

O astfel de dimensiune a educaţiei îşi propune promovarea dialogului şi a cooperării, ameliorarea relaţiilor dintre comunităţi, formarea persoanelor pentru apărarea şi salvgardarea păcii şi liniştii. Obiectivele educaţiei pentru pace se înscriu pe mai multe direcţii: de la cele ce vizează achiziţionarea unor concepte şi cunoştinţe specifice problematicii propensiunii păcii şi bunei înţelegeri (pace, dezarmare, cooperare, echitate, pacifism, agresiune, război, fanatism, terorism etc.), până la formarea unor aptitudini şi însuşiri de personalitate (toleranţă, receptivitate, respectul opiniilor celorlalţi etc.) sau structurarea unor atitudini responsabile faţă de propria comunitate şi faţă de umanitate (iubirea aproapelui, solidaritatea umană, încrederea în semeni etc.).

Ideea asumării şi gestionării păcii este o evidenţă la nivelul învăţăturii creştine. Numeroase sunt pasajele din Sfânta Scriptură în care motivul păcii este invocat. Cristos a propovăduit şi a militat pentru instaurarea păcii atât la nivel mundan, dar, mai ales, în raport cu Creatorul, prin asumarea personală a împăcării cu semenii şi a păcii cu Dumnezeu. „Pace vouă!” nu e doar o formulă de adresare, ci un îndemn, o atenţionare divină. „Pace vouă!” survine într-un moment în care Isus încearcă să elimine nedumerirea sau tulburarea din inimile apostolilor săi. „Pace vouă!” devine o cheie pentru vieţuire întru demnitate, dreptate şi adevăr.

Pacea se instaurează pe bază de echilibru relaţional şi respect în raport cu alteritatea, cu îndepărtatul, cu străinul. Este forma superioară de agregare a unui ţesut social bazat pe co-articulare respectuoasă şi egalitate statutară a semenilor, a colectivităţilor, a entităţilor macro-sociale. Este cea mai elocventă – dar şi sensibilă – legătură a oamenilor la nivel universal, în timp şi spaţiu. Chiar dacă natura noastră biologică, pentru supravieţuire, îmbie la concurenţă, luptă şi violenţă, raţiunea şi cultura trebuie să prevaleze pentru a transfigura aceste apetenţe în legături umanizatoare sporitoare, valorizante şi favorabile pentru toţi.

Educaţia pentru pace cuprinde două laturi: a) combaterea ideilor şi concepţiilor care favorizează sau cultivă atitudinile ostile, agresive, xenofobe, rasiste etc.; această preocupare presupune o poziţionare activă, ofensivă, de eliminare şi anihilare a propagandei agresive, războinice; b) promovarea şi formarea unor conduite paşnice, de respect, înţelegere între indivizi, comunităţi, popoare; această dimensiune presupune o centrare a atenţiei pe cultivarea empatiei, a dragostei, dăruirii faţă de celălalt.

„Războaiele iau naştere în conştiinţa oamenilor, în conştiinţa oamenilor trebuie realizată protejarea păcii”, se spunea în preambul actului constitutiv al UNESCO din 1945. Trebuie lucrat la nivel de persoană pentru ca pacea să troneze în cetate. Conflictul interior are mare probabilitate să se reediteze şi în exterior, atunci când un individ parvine la un statut comunitar, care poate să aprindă sau să întreţină o astfel de stare de criză (istoria mai veche, dar şi cea actuală vin cu probe în acest sens). De aceea, starea de pace, ca fapt existenţial, este predeterminată de conduite individuale, dar şi ale tuturor, cum ar fi: implicarea şi activismul social, reactivitatea, participarea şi alegerea responsabilă a celor care ne reprezintă sau ne conduc la un moment dat etc.

Este important să conştientizăm faptul că suntem nu numai beneficiari ai păcii (ea nu „cade din cer”), ci şi „producători” sau făcători de pace. Adevăratul spirit al păcii se manifestă doar atunci când pacea este cucerită, preţuită şi oferită semenilor. „Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fiii lui Dumnezeu!” (Mt 5,9). Pacea dintre oameni şi popoare, ce clădeşte o societate sănătoasă, se bazează, conform învăţăturii creştine, pe pacea omului cu Dumnezeu şi pe pacea interioară, de care se bucură cei ce propovăduiesc sau săvârşesc fapte bune. Această pace o invocă Mântuitorul când spune ucenicilor săi: „Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă” (In 14,27). Nu e un simplu salut, ci o poruncă de a duce mai departe o valoare. Iar făcătorii de pace sunt, conform Sfintei Scripturi, în primul rând cei care alimentează şi întronează la nivel mundan „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice închipuire” (Fil 4,7).

Aşadar, la fel de preţuiţi sunt atât prevenitorii păcii, liniştii sociale, cât şi cei care întrezăresc operativ căi de ieşire din impas, când anomia şi dihonia îşi fac loc pe pământ, cum se întâmplă, din păcate, în aceste vremuri.