Educaţia – cale de culturalizare şi edificare

Dintotdeauna, formarea a însemnat adăugare, ridicare, salt existenţial, trecere de la o stare dată la una îmbunătăţită, de la o treaptă inferioară la alta superioară. Sensul trebuie să fie pozitiv, altfel am avea de a face cu stagnare, involuţie, decădere. Actul paideic presupune vizare a pozitivităţii, întărire şi perfectare a unei stări, atingere a unei năzuinţe. Nu orice act de achiziţie sau surplus comportamental poate primi atributul de educaţie. Nu orice învăţare înseamnă educare. A învăţa să furi portofelul unui semen nu este educaţie, chiar dacă operaţiunea ca atare presupune dexteritate, manevrabilitate, inteligenţă, chiar talent. Şi săvârşirea răului poate fi învăţată. Asta nu înseamnă că avem de a face cu un act sau cu un context autentic de educare, cel puţin în sistemul nostru valoric de referinţă, care ţine de timpurile moderne. Probabil că la nivelul unei existenţe tribale, educaţia însemna şi altceva, ceea ce astăzi ar fi de repudiat, de neconceput. Asta înseamnă că pozitivitatea se defineşte oarecum contextual, temporal, socio-comunitar, cultural. Dincolo de constante valorice pe linie comportamentală, putem vorbi şi de modulări axiologice ce ţin de timp, de spaţiu, uneori de context. Nu continuăm acum explicaţia, e complicat.

Educaţia este un demers de prefigurare a omului ca om, de introducere în cultură şi configurare spirituală. Omul culturalizat constituie o garanţie că umanitatea are viitor. Cultura naşte cultură, adică generează apetit de a spori autonom pe această linie prin interiorizarea sau activarea valorilor, prin exprimarea de atitudini şi spirit reflexiv. Din păcate, asistăm în prezent la un deficit prefigurat atât prin ponderea formării unei atitudini reflexive, prin practicile educative actuale sau strategiile didactice aferente, cât şi prin normative şi conduite ale celor care diriguiesc sau care se ocupă cu instruirea celor ce vin după noi. Şcoala noastră a devenit mioapă, chiar refractară spiritului critic profund, înrădăcinării şi fundamentării cunoaşterii, procesării şi analizei valorice, însuşirii temeinice a instrumentelor culturale. Pragmatismul ultimului secol a forţat ca şcoala să devină o „anexă” sau o antecameră a pieţii muncii, un instrument al pre-scrierii sau înregimentării sociale, al determinărilor de tot felul. Ponderea formării reflexivităţii la nivelul curriculumului şcolar este foarte mică, atât prin prezenţa disciplinelor specifice (ne referim, desigur, la „umanioare”), prin felul cum sunt gândite conţinuturilor celorlalte discipline, cât şi prin obiectivele şi modalităţile de realizare a evaluării.

Atitudinea reflexivă, spiritul dubitativ şi hermeneutic, procesarea şi semnificarea cunoştinţelor, exerciţiile de integrare şi valorizare etc. ar trebui să însoţească şi să fie incluse în orice materie care se predă în şcoală. Se predă „câte-n lună şi în stele”, uneori în adâncime, sofisticat, specializat, abstract, dar nu se creează ocazii de încadrare sau aureolare valorică a ceea ce se predă. Matematica sau Fizica, în sine, nu înseamnă mare lucru, dacă nu se face şi o cultură matematică sau o cultură fizică subiacentă, nu se fac exerciţii de interpretare sau racordare la realităţi concrete, nu se trans-codează teoria în corelate existenţiale relevante, nu se explicitează potenţialul aplicativ pe care îl poartă respectivele discipline. Nu e vorba doar de o liniaritate sau circularitate dintre abstract şi concret, ci de nevoia de a accede la înţelesuri, la direcţii mai adânci ce ţin de importanţa şi uzanţa cunoaşterii. Matematica, desigur, formează structurile intelective, gândirea logică, gustul pentru exactitate, dar nu în gol, ci dobândeşte un caracter formativ, dacă este „umplută” cu evidenţe sau incidenţe luate din mediul proxim, în care se mişcă persoana, prin integrări sau racordări la lumea reală. În plus, poziţionarea reflexivă este o condiţie a integrării cunoaşterii, a semnificării ei din perspectiva unor standarde ce depăşesc imediatul, factualul, datul. E important ca la fiecare obiect de studiu să se vizeze sau să se „dibuie” constantul, fundamentalul, eternul. Or, asta presupune poziţionare şi proiectare filozofică, situare într-un „dincolo”, din perspectiva căruia lucrurile sunt văzute şi înţelese mai profund. Această construcţie de tip „meta”, prin continuarea unor problematizări de felul „ce fac cu această cunoaştere”, „care este valoarea ei de adevăr, de bine, de dreptate, de frumos…”, „ce-mi este îngăduit să fac cu ceea ce ştiu” etc., se cere a fi concepută şi adăugată la nivelul tuturor disciplinelor de învăţământ.

Nu desconsiderăm deloc specializarea, „sectorializarea”, focalizarea unilaterală, la un moment dat. Însă, dacă acestea nu se aşază pe un suport valoric unitar şi nu sunt însoţite de un spirit integrator, pierdem din vedere înţelesul ansamblului, care rămâne pe mai departe mozaicat, împrăştiat, desfigurat. Cu cât ne urcăm pe treptele formării, de pildă profesionale – de altfel, foarte necesară –, cu atât mai mult ne divizăm, ne distanţăm, punem stavile între noi. Realitatea epistemologică, dar şi cea practică, arată că, la un moment dat, avem nevoie de unificare, cooperare, rezonanţă pe linie metodologică sau de conţinut. Sunt necesare separările, pentru un timp, pentru a săpa în adâncime, dar mai apoi este nevoie de vizarea întregului, de poziţionarea unitară, holistă, integrativă. Or, sistemele educative nu merg suficient şi pe această linie de asamblare a întregului, nu construiesc ocazii, căi, instrumente de reintegrare valorică, teoretică, practică.